Cunoștea aceste cântece de la vârsta de 20-23 de ani, când făcuse armata la Marina Regală, iar la întoarcere acasă a fost luat într-o coloană de tineri, urcați în tren și… dus în Siberia pentru 7 ani de zile înainte. Nici frigul mortal de acolo, nici umilința sistemului sovietic, nici „reeducarea” forțată a rusului, care, mai târziu s-a dat „frate mai mare”, nu i-au șters din memorie aceste cântece patriotice. Pentru mine, însă, doar cuvintele din titlu au fost un îndemn apostolic: „Nu uita că esti român!”

Campania „Vorbesc românește, sunt, deci, român”, inițiată de ziarul TIMPUL, mă obligă să susțin cu argumente conceptul însușit de foarte puțini de la noi. Cu atât mai mult că românismul în Basarabia a fost dintotdeauna un subiect tabu în școală, în familie, în stat, în biserică… în mintea rătăcită și îndepărtată, sau dezinteresată de identitatea sa, a basarabeanului. Și asta pentru că în fruntea instituțiilor de învățământ de la noi nu au fost, și mă îndoiesc dacă sunt, oameni care gândesc, respiră, au convingerea că sunt români, poate cu excepția a vreo 2-3 profesori de română și de istorie. E greu să găsești asemenea conducători care, după ce și-au dezlegat de la gât cravata de pionier, sau după ce și-au scos insigna de comsomolist din piept, adică din pioner vojată (n.red. – instructoare de pionieri) „a moștenit” de la „mătușa Tamara”, fără să treacă prin concurs, funcția de director. Pentru aceștia articolul despre numirea în funcție doar pe 5 ani, stipulată în Codul educației, este o sperietoare. Mă întreb, în câte școli din RM sărbătoarea 1 decembrie – Ziua tuturor românilor se trăiește cu adevărat, se respiră românește fără temerea că demnitatea poate fi pusă în pericol de nu știu care șef. Câți directori de școală, inspectori și profesori de română, de istorie scriu în dreptul identității lor, în vreo foaie de anchetă cuvântul român? Nu am avut niciodată reticențe să scriu, cand a fost cazul, că mă identific româncă, doar așa istoria își mai poate păstra adevărul ei.

Familia te învață să știi cine ești

Cunosc familii, și chiar dinastii, îmi sunt prieteni, de la ai căror predecesori, urmașii învață să știe cine sunt. Ori tot un pater familiae de la care vine vindecarea noastră românească sunt mărturisirile lui Petre Țuțea: „Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal”. Mă întreb cu alte cuvinte ale aceluiași martir, câți dintre noi, de dragul poporului român, a nației române, dacă trebuie te faci și de râs?

Silvia Strătilă