Aceasta este dilema cu care se confruntă acum premierul David Cameron în privința anchetei pe tema asasinării lui Aleksandr Litvinenko, al cărei raport a fost publicat joi.
Dacă otrăvirea dlui Litvinenko, un fost agent KGB, ar fi mers potrivit planului, incidentul ar fi atras puțin atenția. Poloniul este o otravă rară și de obicei nedetectabilă: ucide prin radiații alpha, care pot fi detectate numai cu aparatură specială.
În restrânsa comunitate londoneză a disidenților ruși emigrați, mesajul ar fi fost clar: vi se permite să vă părăsiți patria, dar dacă faceți propagandă împotriva Kremlinului, veți fi omorâți.
Și MI6 ar fi fost alarmat: dl Litvinenko trăia dintr-o modestă sumă lunară primită în schimbul cunoștințelor despre relația dintre corupția la nivel înalt și crima organizată. Din sediul său de la Vauxhall Cross, agenția de spionaj inițiase o anchetă comună împreună cu serviciul de informații spaniol, cu numele de cod Operațiunea Vespa, pe tema implicării Kremlinului în mafia rusească din Spania.
Și totuși, misteriosul deces al unei surse secrete nu ar fi devenit un scandal public. Nu ar fi dus la înghețarea relațiilor cu serviciul de securitate rusesc, FSB. Și n-ar fi dus la o anchetă publică, cu un raport care, fără nicio urmă de îndoială, dă vina pe statul rus pentru asasinarea unui cetățean britanic în inima Londrei – într-un mod care a expus nenumărate persoane contaminării radioactive.
Numai o intuiție de ultim moment, le-a făcut pe autorități să supună analizei urina lui Litvinenko pentru depistarea radiațiilor alpha, pentru ca astfel să realizeze ce s-a întâmplat cu adevărat.
Prima ripostă, spre sfârșitului anului 2006, a fost dură. Ofițeri ai serviciilor rusești de informații au fost expulzați din Londra. Contactele cu FSB s-au redus la minimum, ca în în timpul Jocurilor Olimpice de la Soci, de exemplu.
Dar, ulterior, Marea Britanie a încercat să reia relațiile obișnuite. Luna de miere de pe vremea lui Blair se terminase, dar încă nu era deloc la modă să se vorbească despre reținere, ca să nu mai vorbim despre o eventuală confruntare cu Kremlinul.
Am început să scriu cartea “Noul Război Rece“ după decesul lui Litvinenko. Când a fost publicată în 2008, a fost elogiată de observatorii mai duri ai Rusiei, în special de cei din Europa de Est. Dar, în consens, mai marii de la Londra, Washington, Berlin sau din alte capitale au susținut că lucrarea mea e o aiureală alarmistă.
Rusia, susțineau acei așa-ziși înțelepți, era o țară capitalistă, deși cu unele scăpări. Avea un sistem politic pluralist, cu alegeri, tribunale și instituții. Dl Putin era o persoană neplăcută, dar a adus stabilitate în țară și a redat mândria națională. Putem colabora cu el, atât pe plan de economic, cât și pe plan diplomatic.
Aceste considerații cântăreau mult mai mult decât indignarea provocată de asasinarea lui Litvinenko. Deși serviciile noastre de securitate și de informații nu aveau nicio îndoială că statul rus fusese direct implicat în povestea asta, pentru politicieni era mai convenabil să susțină altceva. Mai mult, corul admiratorilor Kremlinului din City, din lumea afecerilor și din oricare altă parte avea motivele lui să minimalizeze crima.
Aceștia au lansat exotice teorii ale conspirației în jurul acestui caz. Litvinenko cu greu ar putea fi considerat erou, se spune. Avea legături cu personaje dubioase – într-adevăr depindea din punct de vedere financiar de Boris Berezovsky, fostul mogul rus emigrat. Era o figură marginală – un bărzăune. Dacă cineva l-a pocnit, asta e.
Pe parcursul tuturor acestor evenimente, Marina Litvinenko și fiul său, Anatoli, au dat dovadă de o uimitoare demnitate și hotărâre. Indiferent care or fi fost păcatele soțului său, își alesese o soție admirabilă. Grație excelentului ei avocat, Ben Emmerson QC de la Mattrix Chambers, care și-a oferit serviciile gratuit, ea a putut depăși numeroasele obstacole juridice ridicate de autorități în calea finalizării anchetei.
Indiferent care ar fi rezultatul raportului întocmit de Sir Robert Owen, el reprezintă un minim de triumf pentru răzbunarea neînduplecatrei doamne Litvinenko și pentru grupul ei de susținători credincioși.
Ea cere acum ca Marea Britanie să răspundă raportului prin sancțiuni dure împotriva Rusiei. Dar, în această privință, ea va fi cu siguranță dezamăgită. Pentru Downing Street și pentru Foreign Office, principala prioritate (chiar dacă eronată) este aceea de a obține sprijinul Rusiei în privința Siriei. Numai Kremlinul, așa se crede la Londra, la Washington și în alte capitale occidentale, poate ajuta la aducerea regimului Assad de la Damasc la masa negocierilor.
Rusia știe asta și se folosește de măcelul din Siria ca mijloc de exacerbare a naționalismului sforăitor de acasă și ca sursă de tensiuni diplomatice afară. Ea pretinde că este un posibil partner în speranța de a obține concesii. În realitate, legăturile Kremlinului cu conducerea criminală siriană sunt principala cauză a războiului, și nicidecum o eventuală soluție.
Ca să fim drepți, politica Marii Britanii față de Rusia s-a schimbat mult în ultimii ani. Am sprijinit cu tărie poziția mai dură a NATO în privința apărării statelor sale de frontieră mai vulnerabile din estul Europei. Marea Britanie va trimite în Polonia 1.000 de militari (nu în ultimul rând, datorită faptului că dl Cameron dorește sprijinul polonezilor în negocierile sale cu Uniunea Europeană). Marea Britanie și-a intensificat eforturile, atât singură, cât și alături de aliați, de prinderea spionilor ruși. Ea a început – tardiv, dar lăudabil – să ia măsuri față de ofensiva propagandistică a Moscovei în Occident.
Joi, Theresa May a făcut o declarație dură în fața Camerei Comunelor, unde a anunțat înghețarea activelor a doi bărbați pe care o anchetă i-a declarat vinovați de crimă: Dmitri Kovtun și Andrei Lugovoi.
Dar e greu de crezut că bărbații ar avea vreo avere în sistemul financiar britanic. Chiar dacă sunt niște ticăloși, nu sunt proști.
Mult mai folositor ar fi să se urmărească fluxul banilor murdari din Rusia, care se scurge prin centrul financiar al Londrei. Bănci, birouri de avocatură, contabili și ale persoane din Marea Britanie s-au comportat cu o revoltătoare și nerușinată rapacitate în afacerile cu Rusia
Cea mai importantă companie a noastră, British Petroleum, “doarme” în pat cu Rosneft, o companie petrolieră care este brațul fără jenă mascat al statului rus. Avuțiile sale se bazează pe furt: o licitație aranjată prin care a achiziționat cele mai rentabile active de la Yukos, pe vremuri principala companie petrolieră a Rusiei.
Compania Yukos a fost condamnată în momentul când fondatorul ei, Mihail Hodorkovski, l-a acuzat în mod public de corupție pe domnul Putin. Petrolistul a intrat la închisoare, iar compania lui a fost falimentată printr-o serie de procese financiare demonstrative. Rosneft a strâns firimiturile pe nimic.
Și totuși, în 2006, centrul financiar al Londrei nu a considerat că greșește permițând listarea la bursa a acțiunilor Rosneft cu doar câteva săptămâni înainte de uciderea dlui Litvinenko. Asta a fost ca și când străinii ar fi fost lăsați să vândă mărfuri furate pe străzile Londrei. Departe de a chema poliția, finanțiștii noștri s-au înghesuit să apuce și ei câte ceva.
Un asemenea comportament nu se limitează doar la a ne corupe propriul sistem. Trimite și Rusiei un semnal prost. Îi face să creadă pe liderii ruși că sistemul nostru nu diferă prea mult de al lor. Banul domnește și dreptatea e de partea puterii. Numai că noi mascăm toate astea mai bine, cu o întreagă vorbărie despre democrație și despre statul de drept.
Sir Robert Owen, cu formidabila sa gândire și cu întrebările sale pline de miez, este cel care întrupează adevărata forță a sistemului britanic. * El a elaborat un raport fără cusur: lucid, măsurat și convingător. Cumplita și implacabila sa concluzie, potrivit căreia a fost vorba despre un asasinat finanțat de stat, este jenantă pentru guvernul nostru. Nimeni nu-și imaginează că asta se poate întâmpla în Rusia.
S-ar putea ca integritatea juridică să fie o mică consolare totuși, dar, cum conducerea politică britanică ezită să facă ceva cu adevărat, în replică la o crimă uimitoare și nerușinată, comisă de o țară care crede, se pare pe bună dreptate, că poate scăpa nepedepsită.
* Nota____________
În termeni juridici seci, Sir Robert Owen, un judecător retras din activitate, spune o poveste extraordinară. Dl Litvinenko a fost un fugar din Rusia care a obținut azil în această țară. El a lucrat pentru temutul KGB sovietic și pentru instituția care i-a urmat, FSB-ul din Rusia. Cunoștea prea bine relația murdară dintre statul rus și crima organizată.Experiența lui a fost curând exploatată de mai marii spionajului din MI6. În particular, el le oferea consultanță în privința activității gangsterilor ruși finanțați de stat din Spania – o anchetă care afectează interesele financiare ale Moscovei la cel mai înalt nivel. Acesta ar fi putut fi mobilul crimei. Dar Sir Robert evidențiază și alte posibilități – antagonismul personal dintre dnul Litvinenko și Vladimir Putin, de exemplu. Fugarul – care obținuse cetățenia britanică cu puțin timp înaintea morții – l-a acuzat pe dl Putin, pe atunci premier, de asasinat în masă: a pus la cale explozia unor blocuri de apartamente în anul 1999, omorând peste 300 de oameni.S-a dat vina pe teroriști, dar probele erau slabe. Ca mulți alți reputați experți din Rusia, dl Litvinenko credea că adevăratul scop a fost acela de a crea un climat de teroare, care îi va face pe ruși să dorească un conducător puternic. Și așa a fost. Anterior un zero din punct de vedere politic, dl Putin a devenit aproape peste noapte cel mai popular politician din Rusia Și mai extraordinar, Litvinenko l-a acuzat pe dl Putin că ar fi pedofil. Ancheta apucă o cale precaută și convingătare prin ceea ce ea numește sec “viața plină de evenimente“ a dlui Litvinenko, care a implicat și o strânsă colaborare cu nababul emigrant rus Boris Berezovski și cu alte personaje dubioase. Dar desființează teoriile conspirației din jurul morții sale – cum ar fi faptul că s-ar fi otrăvit singur, ceea ce serviciile de informații britanice au exclus, sau că ar fi fost victima legăturilor cu lumea gangsterilor. Ancheta se referă și la alte povești – izotopul de polonium care l-a omorât pe dl Litvinenko nu era foarte scump (din unele rapoarte reiese că respectiva cantitate ar fi costat milioane de lire sterline). După cum nu purta nici semnalmente radioactive care ar fi condus către o instalație nucleară strict secretă din Rusia În opinia mea, aceste aspecte oferă și mai multă credibilitate raportului. El nu susține toate acuzațiile la adresa Rusiei, ci doar pe cele unde probele sunt de netăgăduit.Cele mai puternice acuzații ale raportului se referă nu atât la crima în sine, cât la cei care poartă responsabilitatea ei. Se spune că cei doi asasini, Dmitri Kovtun și Andrei Lugovoi, care au lăsat urme ce puteau duce la o contaminare mortală în timp ce rărăceau prin centrul Londrei, lucrau în mod sigur pentru FSB. Ceea ce înseamnă că este “foarte posibil “ – după cum formulează Sir Robert – ca ei să fi acționat la ordinul directorului de atunci al FSB-ului, Nikolai Patrușev, și al președintelui Putin însuși. Rusia este o țară profund birocratică și centralizată. Este de neconceput ca un lucru atât de riscant și de important precum asasinarea unui cetățean britanic, cu atât mai mult a unuia care lucra pentru MI6, să nu fi fost aprobată la cel mai înalt nivel. Dar Sir Robert nu își bazează concluzia doar pe acest lucru. El a avut acces la documente secrete și martori de la MI6, MI5 sau hackeri ai Departamentului de Comunicare al Guvernului britanic (GCHQ). Nu cunoaștem detalii legate de informațiile sale, dar el spune clar că aceste probe secrete indică implicarea la cel mai înalt nivel al statului rus în această crimă. S-a afirmat că o dovadă crucială o reprezintă “interceptarea” unei comunicări a guvernului rus, obținută de Agenția națională americană de securitate, și pusă la dispoziția aliatului său GCHQ. Este limpede că americanii nu doresc dezvăluirea acestor detalii. Dacă într-adevăr suntem în stare să aflăm secretele Kremlinului și să le spargem codurile, e mai bine să nu se știe cum facem acest lucru. Este posibil ca acest aspect al afacerii Litvinenko să rămână necunoscut. Este însă cât se poate de limpede că guvernul britanic nu are de gând să răspundă așa cum trebuie în fața comportamentului revoltător al unui stat -paria Disprețul dlui Putin și al acoliților lui față de Marea Britanie este uluitor. Ei desființează sistemul nostru juridic, considerându-l o farsă, expresie a sistemului politic, și ne acuză de gândire ‘colonială’ pentru că am avut tupeul să cerem extrădarea domnilor Kovtun și Lugovoi.
