După ce am petrecut cea mai mare parte a săptămânii trecute intervievând politicieni, diplomați, dar și jurnaliști de la Chișinău și Tiraspol, m-am întors cu un puternic sentiment de pesimism.
Cazul Moldovei demonstrează într-un mod exemplar felul în care modelul de transformare, utilizat de UE în vecinătatea sa estică, a ajuns într-un punct mort. Politica Europeană de Vecinătate vizează schimbări semnificative în sferele politice, economice și sociale, în speranța creării unei economii de piață democratice, bazată pe statul de drept și pe standarde ridicate în ceea ce privește drepturile omului.
Dar cu elitele politice din țările beneficiare, care refuză să pună în aplicare agenda de reformă, abordarea UE are efect opus, și nu cel dorit. În loc să promoveze schimbarea, politica se încheie până la „cimentarea” status quo-ul. Elitele existente, cărora UE le atribuie rolul de agenți ai schimbării, pretind că pun agenda de reformă în acțiune, dar, de fapt, nu au niciun interes în promovarea schimbării, întrucât ei profită din plin de menținerea lucrurilor așa cum sunt.
Sume considerabile de bani europeni sunt deturnate, iar o mare parte din restul rămas este folosit pentru a „cumpăra” stabilitate, care în realitate înseamnă stabilizarea structurilor de putere existente, și nu pentru a face societatea mai rezistentă. S-ar părea firesc, apoi, de a fi reconsiderat fundamental abordarea UE și să se ia în considerare stoparea angajamentului său. Dar UE nu poate încheia pur și simplu activitatea sa și să retragă banii. În timp ce aproximativ un sfert din bugetul anual al Republicii Moldova provine din vistieria UE, efectele pe termen scurt a unei retrageri ar fi catastrofale pentru stabilitatea politică a țării.
Mai mult decât atât, concursul geopolitic dintre UE și Rusia în vecinătatea estică a Europei nu permite nicio retragere din Moldova, o țară împărțită între sentimente pro-rusești și pro-europene.
Elitele politice din Republica Moldova, ale căror raporturi de bună guvernare sunt abisale și care au dezvoltat un puternic sentiment față de Occident, înțelege dilema UE foarte bine. Ei au devenit destul de profesioniști în utilizarea acestei dileme pentru propriile lor scopuri.
Moldova este o țară cu mai multe tensiuni. Ea nu a avut foarte mult succes în construirea unei statalități reziliente. Moscova a intervenit în mod constant în țară, fie în mod direct, prin menținerea întrebării cum să rezolve conflictul separatist din Transnistria, sau, indirect, prin exploatarea deficitul țării de energie, problemele nerezolvate ale minorităților și dependența de exporturile agricole către Rusia. Și dacă locul de manevră între Rusia și UE descrește, riscul de dezintegrare a Moldovei este în creștere.
Acest tip de existență – pe marginea prăpastiei – nu este nouă pentru moldoveni. Timp de secole, țara lor a fost un teritoriu plasat „între”, care nu este suficient de mare pentru a fi sustenabil pe cont propriu, dar nici suficient de slabă pentru o implozie sau pentru a fi lăsată singură.
De la obținerea independenței în 1991, Republica Moldova a transformat existența ei de „între” două puteri într-o calitate. Fiind în mod egal implicată între două blocuri – de est și de vest, această țară a realizat o stabilitate internă fragilă. Oligarhii de mici dimensiuni au folosit țara ca bază pentru succesul lor economic, fără a se angaja pe deplin nici pe orbita rusească, nici pe cea occidentală.
În consecință, Moldova a reușit să supraviețuiască după mai multe contradicții interne, prin evitarea unui angajament către ambele părți. Starea de a fi „între” a devenit o strategie de supraviețuire politică.
Cu toate acestea, întrucât rivalitatea puterilor între Rusia și Occident se intensifică și economia nesănătoasă a Republicii Moldova nu prezintă semne importante de ameliorare, starea de fi „între” devine din ce în ce mai greu de suportat. Atât expansionismul Rusiei în vechiul său bloc sovietic, cât și agenda de transformare a Politicii Europene de Vecinătate – una este o amenințare, cealaltă este o ofertă – pune presiuni pe elitele politice și pe societate în general. Acești factori forțează societatea Republicii Moldova să facă o alegere, o alegere care amenință să destrame literalmente țara.
Care este alternativa? Dintr-un punct de vedere strategic, UE și Statele Unite au puține opțiuni. Ele nu pot cumpăra țara și să o transforme într-un „client” cu drepturi depline. Occidentul nu vrea așa ceva și nici situația de pe teren nu solicită acest lucru.
Prin urmare, UE va restructura și extinde ușor politica sa de vecinătate, care va continua să eșueze. Un angajament militar de Vest în Republica Moldova este de neconceput, și într-adevăr, NATO a decis recent acest lucru.
Speranța rămasă pentru Moldova este că propriile sale elite vor fi în cele din urmă serioase privind reformarea țării. Cei mai mulți observatori de la Chișinău nu cred că acest lucru se poate întâmpla.
În contextul tensiunilor regionale actuale, modernizarea internă de succes pare imposibilă. Și, prin urmare, viitorul Republicii Moldova ca stat independent, suveran, pare tot mai îndoielnică, de asemenea. Perspective sumbre, într-adevăr, de pe flancul de est al Europei.
Citiţi varianta originală a articolului aici.
Traducere Timpul.md (V.P.)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
