Chiar şi dacă una dintre caracterizările pe care i-o face optzecismului mi se pare cam patetică – „Optzecismului i s-ar putea alătura ca acţiune în istoria literaturii române doar poate că paşoptismul” – nu pot să nu fiu de acord cu o altă idee de a sa pe care am desprins-o din portretul pe care i l-a schiţat lui Traian T. Coşovei (de altfel, unul admirabil) în care vorbeşte despre trecerea de la o sensibilitate metaforică spre una metonimică. Deci, noutatea pe care o aduc optzeciştii în poezie, conform unuia „dintre cei mai promiţători dintre criticii tineri” (N. Manolescu ), ar fi o sensibilitate metonimică şi, plecând de aici, şi un alt mod, mai tranzitiv, vorba lui Crăciun, de-a reprezenta şi a înfăţişa realitatea, cotidianul, biograficul, psihismul sau textualitatea lumii. Într-un alt loc, Vakulovski afirmă că poezia optzecistă e „legată direct de social”, fără a fi neapărat socială. Da, şi eu cred, la fel ca şi Vakulovski, că poezia optzecistă nu e neapărat socială sau politică, fiindcă optzeciştii au cam făcut abstracţie de revolta pe care le-o stârnea sistemul (cu unele excepţii, ca Mariana Marin sau alţii), tot aşa cum şi eu acum, când scriu această cronică fac abstracţie de zgomotul insuportabil pe care-l fac nişte tipi de la etajul cinci care s-au apucat să sfredelească pereţii şi îmi scriu mai departe cronica. Ajuns aici, nu pot să nu remarc faptul că Vakulovski, ca nimeni altul, a înţeles că unul dintre motoarele intime ale scrisului optzecist e chiar plăcerea de-a scrie. De aia, şi acest citat pe care eseistul îl găseşte în opera lui Cristian Popescu se potriveşte foarte bine generaţiei optzeci în ansamblul ei: „Lucrul la poem nu l-am făcut niciodată pentru fructul lui, pentru aşa-zisa perfecţiune a textului… Toată munca adunată în transcrieri succesive nu are alt sens decât că este producătoare de bucurie…”. Dacă ar fi să-i găsesc vreo hibă cărţii, atunci ar fi două, că s-a limitat doar la doi poeţi basarabeni (foarte buni, de altfel) şi i-a trecut cu vederea pe alţi poeţi foarte buni ca Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Irina Nechit, Ghenadie Postolache, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu sau Vsevolod Ciornei şi că nu l-a apreciat la justa valoare pe poetul Alexandru Muşina (unul dintre cei mai mari poeţi optzecişti) care, spre deosebire de mulţi dintre colegii săi de generaţie, a scris cărţi din ce în ce mai bune după căderea sistemului comunist. Dincolo de asta, însă, eseul lui Mihail Vakulovski este unul admirabil, care se citeşte cu o mare plăcere (eu l-am citit în trei zile de parcă ar fi fost un roman de dragoste) şi limpezeşte foarte mult lucrurile în ceea ce priveşte generaţia optzeci. Cu siguranţă, această carte îl va transforma pe Mihai (încă nu m-am obişnuit să-i spun Mihail) Vakulovski în unul dintre cei mai importanţi critici români contemporani. Prietenii, vorba spotului, ştiu de ce.
