Andrei Strâmbeanu părea veșnic și inepuizabil. Avea o apariție inconfundabilă în spațiul public și strălucea prin prezență de spirit, replici faimoase și cuvântări încărcate de emoții și scântei. Nu se temea de adevăr și nici de haitele de invidioși, care îi zâmbeau în față, dar îl așteptau la colț să-l sfâșie. Nu prea scăpa ocazia să-i zădărască pe dușmani, să-i zdrobească în cuvinte memorabile, să-i invite la dezbateri și polemici pe paginile gazetelor și revistelor, la radio și televiziune. Rar cine se încumeta să iasă pe ring cu el. Puțini cunoscuți și colegi, prieteni și neprieteni au scăpat neatinși de gloanțele verbale, care lăsau cicatrice adânci și, uneori, răni greu de vindecat. Însă, niciodată, nici un glonț tras în adversari sau chiar în ticăloși de ultimă speță, nu era încărcat cu răutate și ură, ci cu substanța fină și rară a inteligenței native.
Totuși, oricât de arțăgos se arăta în situații ordinare sau bizare, Andrei Strâmbeanu avea o măsură și un simț înnăscut, care îl potoleau treptat, până începea să dea înapoi din gâlceava explozivă și să-i învăluiască pe polemiștii din preajmă cu zâmbetul său unic și, mai totdeauna, senin. Slobod la gură și la gând, el nu prea voia să fie „în rând cu lumea”, își păstra farmecul individual și își ducea viața ca pe un fatum. Nu-i plăceau canoanele sociale, care i-ar fi furat din libertate și gândire. Avea fler și purta toga oratorilor de zile mari. Indiscutabil, a fost un intelectual de marcă, a avut talent cu carul, a știut în timpuri de secetă spirituală să dăruiască Basarabiei natale un mănunchi de texte și poezii antologice, iar „Primăvara” sa, interpretată de formația vocal-instrumentală „Noroc”, cam de o jumătate de secol împrospătează, răscolește, învie și reînvie sufletul moldovenilor năpăstuiți și rupți de Țară.
Dincolo de interpretările nedrepte și malițioase, Andrei Strâmbeanu (născut în 1934) purta cu sine, în adâncuri, icoana de acasă și mândria de a fi văzut lumina zilei în altă țară decât Uniunea Sovietică. Într-o polemică de se zguduia Casa Scriitorilor, l-am auzit prin ”83 sau ”84, lăudându-se fârtaților de condei, la modul cel mai serios, că Țara lui de naștere e România și el e român, spre deosebire de alții. A afirma asemenea adevăruri în Moldova sovietică însemna sinucidere curată. Acea declarație sinceră și demnă, m-a determinat să-i port un respect aparte, chiar și atunci, când se lăsa înșelat de unii demnitari și credea în „țarii buni”, care pot face Unirea. Veneam din generații diferite, dar ne simțeam destul de apropiați, fiind legați și uniți de idealul înălțător al Reîntregirii Neamului Românesc. Pentru Andrei Strâmbeanu reîntoarcerea Acasă a Basarabiei era o datorie de fiu, era un lucru Sfânt. Frumusețea lui interioară răbufnea la suprafață, când rostea cuvântul lui Dumnezeu – România. Se transfigura la chip și gonea anii de străinătate și nedreptate prin cuvântări sincere, care deveneau cutremurătoare declarații de dragoste la adresa românimii și a României. Adeseori își revărsa mânia pe mancurții de la Chișinău și ciocoii de la București, dar îi considera atât de trecători și mișei, încât îi strivea cu un vers eminescian și se ducea mai departe spre culmile veșnice, unde se afla tot poporul românesc.
Andrei Strâmbeanu face parte din generațiile de aur ale Basarabiei românești, care au ținut vie flacăra deșteptării naționale și au purtat cu ele frumusețea și lumina Idealului de Reîntregire a Țării noastre. El a fost un Om al adevărului istoric și al demnității naționale. Nu a lăsat niciodată, pe nimeni să-i calce în picioare limba, istoria, cultura și identitatea românească. Nici în timpul ocupației sovietice, nici în vremurile caricaturale și fanariotice după independența mimată. Înainte să rostim cuvântul adio ostașului răpit de veșnicie, îi aducem recunoștința tuturor celor care au crezut și cred în Idealul nostru Sfânt.
Drum lin spre steaua lui Eminescu, Blaga, Mateevici, Vieru și Dabija.
Ne rugăm ca sufletul lui zbuciumat să ajungă la harta jinduită a Țării și să se contopească cu sufletul României eterne.
