Două imperii au preluat șocurile acestor explozii demografice din Asia Centrală la extremitățile zonei: Imperiul Chinez și Imperiul Bizantin. Îi lăsăm pe chinezi cu problemele lor și ne concentrăm asupra tehnicii practicate de bizantini: federalizarea. Adică federalizarea în accepțiunea veche a cuvântului, o tehnică diplomatică a Imperiului Roman: dacă o confruntare directă cu un anumit grup de tribali feroce era mult prea costisitoare, atunci respectivii tribali erau transformați în foederati, o formă de alianță. Imperiul îi dădea niște bani șefului de trib, podoabe și arme și îl ruga să se ocupe de alți tribali și să lase imperiul în pace. Bizantinii au controlat căile de acces terestre și maritime dintre Europa și Asia – și implicit căile comerciale – și au fost siliți sute de ani să practice un joc diplomatic complex. Secole la rândul bizantinii au aplicat aceeași tehnică: dacă îi puteau bate pe niște turbați apăruți de nicăieri cu gânduri de jaf îi băteau, dacă nu, îi mituiau și îi trimiteau să se bată cu alți turbați care aveau gânduri de jaf. Unii au dispărut în uitare, alții s-au sedentarizat și au intrat în istorie ca sârbi, bulgari, maghiari.
Turcii otomani au fost un caz special: nu doar că s-au sedentarizat la marginea imperiului, dar au preluat Bizanțul cu totul. (Același lucru l-au încercat bulgarii și sârbii fără să reușească, maghiarii au intrat în orbita Romei papale, dar asta e altă poveste.) Fondatorul Osman a beneficiat de serviciile unui renegat grec care l-a pus pe o traiectorie câștigătoare. În doar câteva generații, din multitudinea de triburi turcice de federați ai Bizanțului din Anatolia, otomanii au preluat controlul asupra strâmtorilor și a căilor de comunicații terestre și maritime dintre Asia și Europa. Secretul lor: controlul migrației.
Otomanii au beneficiat permanent de o vastă resursă militară, în care de fapt au deghizat o formă de migrație violentă. Armata turcilor otomani avea trei componente: ienicerii – militari profesioniști ai sultanilor; spahii timarioți – un soi de cavaleri feudali care prestau serviciu militar în schimbul stăpânirii unei bucăți de pământ și akîngii – tot felul de turbați de prin Asia, transferați cu zecile de mii la granițele imperiului de unde lansau periodic expediții de jaf. Akîngii au fost o formă de foederati ai turcilor otomani – doar că turcii otomani nu au făcut greșeala bizantinilor să le lase acestor foederati un grad prea ridicat de autonomie, erau controlați strict de imperiu. Au existat și accidente – cum a fost cazul lui Timur Lenk, când hoardele din Asia au venit cu propria organizare peste turcii otomani – dar per ansamblu mecanismul a funcționat.
Expansiunea europeană s-a încheiat când turcii otomani au atins limitele tehnice ale vremii pentru organizarea unei campanii militare – cu mijloacele de transport de la 1500 și 1600 le-a fost imposibil otomanilor să realizeze concentrarea și transportul trupelor (plus elementele de logistică – hrană, muniție, echipamente) astfel încât să poată folosi perioada din an favorabilă desfășurării acțiunilor militare. Efectiv nu se puteau aduna și deplasa în timp util pentru a reuși să cucerească Viena. Tot după 1500 a cam secat și rezervorul demografic care se revărsa din Asia Centrală – urmare a organizării locale a mai multor puteri imperiale. Valurile succesive ale migrației violente au fost oprite de beneficiarii și organizatorii lor. Otomanii au intrat pe traiectoria oricărui imperiu: mărire și decădere.
historice.ro
