Participăm sau nu?

Medalie cu pecetea – DEPORTARE

Pe la începutul noului an – 2010, ambasada rusă din RM, într-o conferinţă de presă se arăta foarte îngrijorată că conducerea republicii noastre încă nu comandase medaliile comemorative – „65 de ani de la Victoria asupra fascismului”. La fel, erau îngrijoraţi generalul Voronin şi istoricul Stepaniuc. Fără a polemiza cu cineva pe această temă delicată, spun din start că n-am nimic împotrivă: veteranii au meritat-o şi eroismul lor trebuie apreciat. Apoi, meditând puţin, mă întreb: Ce rost mai are o aşa medalie pentru socrul meu, de 86 ani, care, la fel este veteran al războiului din 1941- 1945 şi tot el, ajuns cu victoria la Berlin, după doi ani de la revenirea în satul natal, la 6 iulie 1949, împreună cu familia – soţia cu copilul de şase luni, cu mama bătrână de 60 de ani şi cu sora de 14 ani sunt duşi ca „culaci” în Siberia? Rana lui psihologică nici până astăzi nu-i tămăduită. La vârsta-i înaintată, dumnealui şi astăzi continuă să condamne comuniştii cu comunismul lor fariseic. Deţine ordine şi medalii: „Otecestvennaia voina”, „Za otvagu SSSR”, „Za osvobojdenie Varşavî – 17 ianvarea 1945”, „Gheorghi Jukov”, „Za pobedu nad Ghermaniei” cu chipul lui Stalin pe ea.

Deţine medalii comemorative: „30 let pobedî…”, „ 50 let pobedî…”, „60 let pobedî…” ş.a. Anual, când vine ziua de 9 mai, îşi îmbracă sacoul cu toate medaliile pe care le are şi pleacă la monumentul din sat, ridicat în memoria sătenilor căzuţi în acel război, căci aşa e creştineşte, şi apoi, vrei-nu vrei, vin de la primărie şi-l duc gratis la miting. Uneori şi noi, copiii lui, asistând la aceste falsuri propagandistice, simţeam cum el îşi deapănă în memorie, a câta oară, istoria lui cea reală, adevărată şi nu cea integrată ori ideologizată. Actualmente puterile nu-i mai permit să-şi găsească împăcarea prin obţinerea restituirii bunurilor sau a valorii lor confiscate atunci, odată cu deportarea. Tot se simte umilit şi nedreptăţit. Eu, ca un simplu cetăţean, mă întreb: la ce-i mai foloseşte medalia comemorativă de 65 ani de la cel de-al Doilea Război Mondial unui veteran de război, veteran al muncii, care acum, la apusul vieţii, tot mai aşteaptă să i se întoarcă averea confiscată, să primească şi el de la statul rus o pensie decentă pentru munca depusă pentru imperiul sovietic în condiţiile antiumane de exil? Să primească această pensie la fel cum sunt privilegiaţi aceşti generali tip Voronin, care n-au indurat lipsuri şi n-au suportat chinuri ca mulţi basarabeni de-ai noştri. (Eva)

9 Mai e Ziua Victoriei…

Ziua de 9 mai ar trebui depolitizată, căci în ultimul timp e o tendinţă în societatea moldoveneasca de a privi lucrurile cotidiene prin prisma politicului. Pentru această zi s-a vărsat mult sânge şi multe au fost îndurate de acest popor şi nu numai în acel război, unul dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii. Şi ar fi bine totuşi ca Republica Moldova să participe modest la această manifestare în semn de respect faţă de cei care au luptat prin ger şi mocirlă, pe soare sau ploaie, sătui sau flămânzi, pentru cei ce au rămas să zacă în pământ departe de casă. 9 mai e ziua Victoriei pentru cei care au luptat, care îşi dau seama de consecinţele reale ale acelui război, iar pentru alţii o altă zi, cea a Europei, Europa ce a fost îngenuncheată de Hitler şi aliaţii săi, sau una ordinară. E o zi în care eu plec capul şi mă rog să nu se mai repete un aşa război. (Mihai Ciubotaru)

„Două tabere, care se vor simţi trădate”

Cred că pentru soluţionarea oricărei probleme este foarte important de identificat în cea mai mare măsură posibilă datele acestea. Dacă este vorba de o paradă cu participarea reprezentanţilor tuturor ţărilor care au făcut parte din coaliţia antihitleristă, răspunsul poate fi doar unul – trebuie să participăm. Dacă vor fi numai reprezentanţii fostului lagăr socialist, răspunsul nu mai este atât de simplu. Mă tem însă că, în orice variantă, decizia este cam întârziată, având în vedere faptul că pentru o participare destoinică este nevoie de o pregătire destul de serioasă (deşi mai sper că avem oameni suficient de inteligenţi care au făcut pregătirile necesare pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi în cazul unei decizii pro). După mine, analiza trebuie să pornească de pe poziţia că trebuie să participăm, cu excepţia cazului în care vom fi ferm convinşi că interesul naţional este mai presus.

Sigur că gesturile simbolice înseamnă foarte mult. Dar cred totuşi că orice om de stat trebuie să adopte decizii în baza faptelor şi nu a emoţiilor. Am în vedere emoţiile personale. Personal nu accept nici poziţia celor care cred că unicul răspuns corect la evenimentele din 1940 este cel privind eliberarea, dar nu cred nici în partea cu ruptul din trupul României. Şi celor care sunt capabili doar să mă înjure pentru aceasta poziţie le recomand să citească mai multe cărţi de istorie. Iar dacă nu au timp să citească ar trebui să mai privească emisiuni ale posturilor româneşti. Spre exemplu, chiar ieri la „Realitatea TV” (dacă nu greşesc) oameni care cu greu ar putea fi suspectaţi că nu sunt patrioţi ai României şi cu certitudine cunosc mai bine istoria decât mine şi foarte mulţi „patrioţi”, au spus lucruri care ar putea fi rezumate la următoarele – în secolul al XIX-lea cetăţenii Poloniei si-au pierdut ţara pe care o aveau, iar cei ai României şi-au căpătat ţara pe care nu o aveau. Nu voi obosi să repet că pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova o să ajungem să înţelegem că în istorie lucrurile nu pot fi privite doar în alb şi negru şi că deciziile trebuie adoptate reieşind din realităţile de astăzi şi nu în baza himerelor din trecut. Am avut o istorie zbuciumată, avem o şansă care ne permite să ne hotărâm astăzi singuri destinul.

…Din câte cunosc, majoritatea cetăţenilor vor accepta fără mari probleme atât decizia de a participa, cât şi pe cea de a nu participa. Dar vor fi şi două tabere ireconciliabile care se vor simţi trădate.