Şi totuşi avem o patrie, de vreme ce ne punem întrebări asupra ei. Problema este în definirea patriei noastre, căci educaţia patriotică nu se poate face fără a fi înţeleasă clar noţiunea de patrie.
La grădiniţa de copii a Universităţii din Dyton (SUA, statul Ohio) copiii învaţă mai întâi să pronunţe corect numele lor, al părinţilor şi al colegilor de grupă (care-s tocmai 12 şi de rase diferite!), cum se numesc hăinuţele în care sunt îmbrăcaţi şi ce culori au, apoi timp de o săptămână observă în curte viaţa furnicilor, exersând construirea unor mici muşuroaie din zaţul de cafea, iar la televizor li se vorbeşte (prin gura unor personaje animate de seama lor, de asemenea, de rase diferite) şi despre alte multe lucruri ce trebuie învăţate ca să poţi înţelege într-o zi cine eşti tu şi care este patria ta. Astfel, copiii americani află mai întâi că patria lor este numele cu care sunt chemaţi, numele mamei şi al tatălui; că patria e furnica din curte şi veveriţa din pinul de lângă fereastră, care aleargă ziua întreagă să-şi dobândească hrana pentru a trăi; fluturele de pe floare, care le sugerează să trăiască frumos; colegul de grădiniţă cu care se joacă, învăţând să trăiască împreună cu un altul.
Cu alte cuvinte, copiii americani învaţă cum trebuie să fie omul şi astfel învaţă şi ce este patria.
Copiii noştri învaţă, zilnic, involuntar şi nedirijaţi, mai mult cum nu trebuie să fie omul şi astfel se deprind de mici să nu aibă o patrie. Ajunşi în vârful piramidei puterii politice sau antrenaţi într-o discuţie inopinată în locurile publice, foştii copii nu-s oameni ai unei patrii, ci doar adepţi ai unor opinii. Deşi la şcoală n-au învăţat perfidia şi minciuna, le-au învăţat din mediul educaţional extraşcolar, care la noi, după cel politic, este cel mai viciat, căci la noi toţi te amăgesc, te manipulează, te fură, începând cu precupeaţa de verdeţuri şi terminând cu omul politic, care, apropo, nu-şi merită numele de vreme ce n-are o patrie.
… Zilele acestea, Academia a încercat să negocieze o soluţie pentru salvarea proiectului de cercetare al cărui autor sunt şi care a rămas fără conducător după concedierea mea de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Fie că în copilărie directorii IŞE n-au fost îndemnaţi să observe cum trăiesc/muncesc furnicile, fie că n-au vocaţie pentru ceea ce fac, dar au demonstrat cu prisosinţă că n-au o patrie, deoarece, în timpul exerciţiului „de aflare a adevărului”, şi-au întemeiat discursurile pe metoda crocodilului de a supravieţui, nu pe cea a furnicii.
Ce fenomen deosebit este aici, se poate întreba cititorul, de s-a învrednicit de atenţia autorului?
Este deosebit. Mai întâi, pentru că crocodilul este unul dintre cele mai vechi vieţuitoare, deci şi năravul său de a vâna este mai vechi decât omul. Apoi pentru că cei doi directori, fiind născuţi unul în Transnistria, iar altul – dincoace de râu, în copilărie n-au putut să observe viaţa şi năravul crocodilului, în şcoala sovietică pe care au absolvit-o n-au fost educaţi pe exemplul crocodilului, ci pe cel al furnicii.
De ce dar n-au învăţat să aibă o patrie?
