– Liliana, de curând ai lansat cartea „Locuri. Oameni. Povești” la Chișinău. Ce înseamnă acest eveniment pentru tine, fiind o jurnalistă care îți desfășori activitatea, în mare parte, în România?
– Mi-am dorit o lansare a cărții la Chișinău. Și am așteptat această lansare. Pentru că mă interesează ce se întâmplă dincolo de Prut, am prieteni aici și deja cinci generații de studenți de la Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Cu unii dintre ei țin legătura și sunt fericită că, uneori, pot să-i ajut cu un sfat, atunci când mi-l cer. Așa că lansarea – într-un loc de care îmi pasă, care mă interesează ca jurnalist și care mă fascinează de fiecare dată – a fost un eveniment important și reușit, zic eu. M-am bucurat să văd printre cei care au venit la lansarea de la Librăria din Centru prieteni, foști și actuali studenți, tineri și jurnaliști pe care nu-i cunosc.

– Cum crezi, de ce reportajele din această carte trebuie citite și de basarabeni?
– Când m-am hotărât să public această carte, m-am gândit în primul rând la studenții de la Jurnalism sau la cei care sunt la început în meseria asta. Cred că e important pentru ei să citească reportaje. Pentru că la facultate învață reportajul, dar nu prea au exemple. În România pot fi numărați pe degetele de la o mână oamenii care au scris constant reportaj de-a lungul timpului. Și cred că e valabil și în Republica Moldova. Însă, după lansarea cărții, am văzut că ea a fost citită cu interes nu numai de jurnaliști sau de studenți, ci și de publicul larg. De exemplu, românii care trăiesc în afara granițelor, cărora le e dor de țară. De-altfel, am avut o lansare a cărții și la Bruxelles, la invitația unei asociații a românilor din Belgia. Cât îi privește pe basarabeni, cred că le-ar plăcea să descopere România și prin această carte.

– Multe dintre reportaje au fost realizate pentru radio. Cum ai reușit să le transformi în materiale pentru presa scrisă, păstrându-le mesajul inițial?
– Înainte să fiu jurnalist de radio am fost jurnalist de presă scrisă. Așa că, într-un fel, m-am întors la prima dragoste, dar cu un bagaj, cu o experiență diferită. E interesant să constat că presa scrisă m-a ajutat în radio și invers. Radioul, de exemplu, m-a învățat să fiu mult mai atentă la sunetele din jur care mă ajută să redau mai exact și mai plastic atmosfera de la fața locului. Și asta mă ajută în scris. Apoi, practic, subiectul e același, doar modalitatea de prezentare e diferită. Mie-mi sunt la fel de dragi. Și radioul, și presa scrisă.

„Reportajul clasic e despre alții, nu despre cel care scrie”

– Cartea conține 47 de reportaje. Ce încerci să comunici prin acestea?
– Prin reportaje încerc să comunic exact ceea ce spune și titlul: locuri, oameni, povești. E adevărat că în spatele fiecărui loc, om sau poveste este o emoție, este o lecție de viață, o problemă care ne preocupă, o informație sau o „fotografie” cu care cititorul rămâne în minte. Sper că am reușit, prin această carte, să prezint o imagine a României, așa cum este ea, văzută dincolo de statistici, de politică sau de controverse. Până la urmă, reportajele mele sunt despre viață și, uneori, despre un mod aparte de a privi viața.
– Care este cel special?
– E foarte greu de spus. Pentru mine sunt speciale toate. De la fiecare în parte am amintiri. Special este reportajul despre doamna Pagu, pentru că însăși doamna Pagu este specială (îi las pe cititori să descopere de ce!). Speciale sunt și reportajele despre Delta Dunării – o zonă care îmi place foarte tare. E chiar o zonă despre care aș scrie o carte întreagă cu poveștile adunate de acolo. Fiecare poveste, fiecare loc sau om din carte e special. Altfel, n-aș fi scris despre ei sau despre ele.

– Într-un interviu acordat anterior, ai declarat că acum în presă se fac foarte puține reportaje clasice, așa cum le făcea Felix Brunea Fox, în perioada interbelică. Ce înseamnă de fapt un reportaj clasic? Ce ar trebui să învețe un jurnalist de la Brunea Fox?
– Reportajul clasic e cel pe care reporterul îl scrie după ce se duce la fața locului, după ce are răbdare să întrebe și să asculte răspunsurile, să stea de vorbă cu oamenii, să observe, să găsească lucruri interesante și inedite pe care alții nu le-au găsit înaintea lor. Reportajul clasic e despre alții, nu despre cel care scrie. Pe când în ultima vreme, jurnaliștii scriu sub eticheta de reportaj ce li se întâmplă lor, ce cred ei, ce simt ei. Poți într-un reportaj să strecori și aceste lucruri, dar ele sunt secundare. Pe de altă parte, tot sub eticheta de reportaj se scriu adevărate foiletoane și în felul acesta un gen jurnalistic se duce mai mult spre literatură, nu spre presă. E o confuzie sau o dezbatere veche. Unii chiar spun că reportajul înseamnă literatură. Eu sunt în tabăra celor care preferă să nu amestece lucrurile. Deși există și reportaj literar, și reportaj cultural, social și așa mai departe. De la Brunea Fox cred că ar trebui să învățăm să acordăm atenție detaliilor care fac diferența.

– Cum se explică totuși această „neglijență” față de reportajul de cândva?
– Cred că sunt două motive. Pe de o parte, jurnaliștii înșiși nu sunt interesați de acest gen pentru că nu e foarte facil și nu aduce rapid succesul căutat de unii în această meserie. Pe de altă parte, nici redacțiile nu vor un astfel de produs pentru că e costisitor – cere și timp, și bani, și oameni, dar și pentru că se consideră că nu aduce rating imediat. E mai simplu cu un breaking news sau cu un mic scandal.

Și în România, și în R. Moldova este presă controlată politic

– Fiind instructoare la Școala de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău, vii cel puțin odată pe an în R. Moldova. Cu siguranță cunoști specificul presei de la noi, dar și cel al presei din România evident. Poți să faci o paralelă între jurnalismul de aici și cel de peste Prut, în prezent!
– Pe scurt, aș putea să spun că, și de-o parte a Prutului și de cealaltă, cea mai mare parte a presei este controlată politic. Bine, în mod diferit. Cred că e mai grav în Republica Moldova. Apoi, cred că și noi, și voi avem probleme cu instituțiile de presă publice, măcinate de nepotism și de lipsă de profesionalism. Desigur, și aici cu excepțiile de rigoare, dar nesemnificative.

– Pe un blog din România, o tânără scria că „Tita Chiper ar fi fost foarte mândră să descopere ce scrie Liliana Nicolae”. Cum ți se pare această declarație, să-i zic așa? Te-au marcat cumva reportajele și interviurile realizate de faimoasa Tita?
– În primul rând, mă onorează această asociere. Tita Chiper este o legendă în România. Sunt fericită că măcar scriu la Dilema veche, acolo unde a scris și ea o bună perioadă de timp. Însă, Tita Chiper a ales interviul, după ce a experimentat mai multe stiluri. Se spune că avea talentul să-și aleagă oamenii pe care îi intervieva, oameni care nu erau neapărat vedete, și că avea răbdare să-i asculte ore în șir. Poate aici avem ceva în comun. În rest, Tita Chiper e pentru mine pe un alt „raft” în ierarhia presei, dacă ar fi să existe așa ceva. E… undeva mai sus. Un alt nivel.

„Premiile nu te ajută în carieră prea mult”

– De-a lungul carierei ai primit premiul pentru „Cel mai bun reportaj radio”, de două ori ai fost numită „Reporter European” și ai fost nominalizată la „Festivalul internaţional de documentare radio PRIX Europa”, tot de două ori. Cât de mult înseamnă aceste lucruri pentru un jurnalist?
– Premiile înseamnă o recunoaștere a muncii tale. O mică bucurie din când în când. Contează. Dar doar pentru tine. Deși, uneori, nu e relevant și trebuie să fii realist, să nu ți „se urce la cap” – cum se spune. Pentru că poți să ai norocul să câștigi un premiu pentru că nu s-au înscris foarte mulți jurnaliști, de exemplu. Oricum, premiile nu te ajută în carieră prea mult.

Cartea „Locuri. Oameni. Povești” se încheie cu un reportaj întitulat sugestiv „Cromozomul care dă peste cap „ordinea” din corpul nostru”, în care se vorbește despre cei cu sindromul Down. Autoarea îi prezintă delicat, frumos și viu, de ai impresia că trăiești alături de eroi fiecare emoție. Plină de emoții este toată cartea. Așa este și jurnalista Liliana Nicolae!

Activitatea profesională:
Liliana Nicolae lucrează în presă din 1990. A debutat la Giurgiu, în presa locală, iar din 1999 a fost redactor la BBC World Service, până în 2008. A lucrat apoi la Radio România Actualități, unde a realizat documentare și reportaje radio. Din 2007, scrie reportaje pentru „Dilema veche”, iar în prezent este producător la Radio Europa FM și predă reportajul radio la Școala de studii Avansate în Jurnalism din Chișinău. De-a lungul carierei Liliana a transmis din Irak, Kosovo și Transnistria.