Văzute ca emanații a partidului unic de altădată, variațiunile politice comuniste, socialiste sau social-democrate o perioadă îndelungată n-au putut scăpa (iar unele nici până la acest moment) de acuzațiile de a fi niște adaptări ale fostei nomenclaturi comuniste la noile realități democratice.

Destrămarea blocului comunist în Europa de Est și căderea URSS au făcut firești evoluțiile partidelor comuniste spre socialism și social-democrație, mai întâi din dorința de a scăpa de balastul moștenirii istorice criminale, apoi din cauza înrudirii lor ideologice și doctrinare și nu în ultimul rând din cauza faptului că pe segmentul de dreapta erau puternic așezate partidele istorice de altădată, fie liberale, fie naționaliste, care se aflau în totală opoziție față de ele. Din aceste considerente, dar și din perspectiva relației emfatice dintre comunism și socialism în spațiul est-european, am decis abordarea partidelor comuniste și socialiste din R. Moldova într-un tot întreg, lucru care va deveni de la sine înțeles pe parcursul expunerii.

Comunismul în spațiul postcomunist est-european

Istoricii și politologii axați pe studierea tranziției postcomuniste converg asupra ideii că ieșirea din sistemul sovietic a cunoscut trei modele diferențiate cu referință la fostele partide comuniste. Primul ține de țările „Modelului Nordic”, cum ar fi Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Țările Baltice sau Slovenia, unde demolarea comunismului a fost definitivă și iremediabilă, fără nicio concesie făcută fostei nomenclaturi comuniste, iar odată cu aceasta și anihilarea politică totală a partidelor comuniste. În aceste societăți perioada comunistă atestă clădirea graduală a unei alternative la guvernare și cultivarea unei rezistențe care a făcut posibilă modelarea unei clase politice apte în perioada postcomunistă să preia frâiele conducerii. Partidele comuniste au fost scoase în afara legii, iar orice referire la ele sau la trecutul comunist devenea periculoasă pentru viitorul politic al oricărui partid care se identifica în vreun fel cu această creațiune. Oricum, chiar și în aceste circumstanțe, foști nomenclaturiști comuniști, cum ar fi Aleksander Kwaśniewski (fost ministru al Sportului în Polonia comunistă) sau Algirdas Brazauskas, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist din Lituania, au devenit ulterior șefi de stat, este adevărat acționând într-o dimensiune de integrare euroatlantică și realizând o transformare totală a Poloniei și Lituaniei prin debarasarea de trecutul comunist.
Statele „Modelului Balcanic”, printre care enumerăm România, Bulgaria, Albania sau Serbia au realizat o tranziție a „jumătăților de măsură”, fostele partide comuniste, puternic ancorate în societăți patriarhale, tradiționaliste, și cu un nivel mai scăzut al rezistenței față de comunism, reușind rapid să se remodeleze, de obicei în partide socialiste, pentru a domina autoritar primele alegeri și a conduce începutul transformărilor democratice. Această ambiguitate le-a costat, unele fiind aruncate în război civil, cum ar fi Serbia, din cauza conexiunilor dintre sistemul leninist de funcționare și principiile naționalismului în cadrul Partidului Socialist condus de Miloșevici, altele fiind declarate restanțiere la procesele de integrare euroatlantice, cum ar fi România sau Bulgaria, iar Albania fiind considerată din nou „oaia neagră” a Europei. Fostele rețele comuniste articulate de elitele comuniste metamorfozate, în absența unei decomunizări reale și deseori întârziată, au cauzat și cauzează multiple disfuncționalități ale acestor state în raport cu restul plutonului est-european.

Același lucru poate fi spus și în cazul statelor din „Modelul Sovietic”, din care face parte și R. Moldova, doar că în cazul fostelor republici sovietice, devenite de curând state independente, procesul de transformare democratică, după înlăturarea ultimelor veleități de romantism naționalist, a fost în totalitate controlat de fosta nomenclatură sovietică care fie a activat în cadrul unor formațiuni politice de decor, dar cu puternic iz „pcus-ist”, fie chiar au readus partidele comuniste în legalitate, acestea devenind actori politici importanți sau chiar partide de guvernare. Partidul Comuniștilor din Rusia și Ucraina au fost și sunt o constantă politică în peisajul politic al acestor țări, cu electorat relativ stabil și prezență în legislative, dar și la nivel local, iar în Belarus actul de guvernare este în totalitate dominat de stilul autoritar neocomunist a lui Lukașenko, care a activat întregul panteon al simbolicii sovietice pentru a conduce țara. Cazul Partidului Comuniștilor din R. Moldova este unicul din spațiul postsovietic și din Europa de Est, în care regulile aparente ale jocului democratic au făcut posibilă readucerea la guvernare a unui partid comunist nereformat, care a utilizat simbolica și suportul ideologic de altădată pentru a se impune în spectrul politic existent.

PCRM: o istorie între mit și realitate

Până în anul 2009 dominația partidelor de stânga, cu excepția scurtă a Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR), a fost o constantă politică a perioadei de independență, dar totuși trebuie să facem o distincție între conducerea țării de către nomenclaturiștii deghizați și asamblați în haine „democrat-agrare” și neocomuniștii înarmați cu seceri și ciocane, conduși de Vladimir Voronin. În primul caz, vechea nomenclatură a Partidului Comunist şi a Comsomolului leninist (conducerea de vârf), directorii marilor întreprinderi sovietice şi intelectualii care au avansat în statut în instituţiile academice ale perioadei sovietice, s-au legat într-un sistem sovietic moștenit, dar adaptat repertoriului democratic, pentru a falimenta în plan politic, compromițând ideea democratică în sine. Unul din „marile merite” ale acestei guvernări a fost repunerea în legalitate a Partidului Comuniștilor, lucru firesc considerat de primul președinte al parlamentului, Alexandru Moșanu, deoarece „toate poziţiile-cheie din stat au fost ocupate de nomenclaturişti şi comunişti, care, după ce au trecut şcoala sovietică, din fotoliile de prim-secretari şi secretari generali ai PCM au sărit în fotoliile de funcţionari publici în Moldova”.

R. Moldova este o societate creată de Uniunea Sovietică şi ea datorează politicii sovietice a naţionalităţilor instituirea sa fizică, statutul politic şi identitatea etnică, iar formele erei sovietice au constituit principalul fundament pe care statul moldovenesc și-a construit noua identitate politică. Prin urmare, partidele de stânga apărute după 1991, care intr-un fel sau altul s-au identificat cu trecutul sovietic, au fost cele mai potente în spectrul politic moldovenesc, ele dominând viaţa politică a ţării atât în termenii capacităţii de conducere şi organizare, cât şi a suportului electoral şi voturilor obţinute.

Cazul PCRM a fost apogeul acestei manifestări de nostalgie, neputință, disperare și nemulțumire de regulile abuziv interpretate ale mecanismului democratic, care a creat un precedent unic de revenire în spațiul politic al unui partid de factură marxist-leninistă. Speculând abil faliile atestate în societate ca rezultat al acestor nemulțumiri, PCRM s-a ancorat într-un discurs egalitarist accentuat, marcat de valențe „stataliste” și „moldoveniste”, poziționat geopolitic spre apropierea de Moscova și spațiul postsovietic, ceea ce i-a atras un scor electoral în ascendență, din 1998 până în 2009: la alegerile parlamentare din 1998 obține 30,01% şi 40 deputaţi, la cele din 2001 – 50,07% şi 71 deputaţi, la cele din 2005 – 45,98% şi 56 deputaţi, iar președintele partidului V. Voronin a avut două mandate de președinte al R. Moldova.
Deși a respectat aparențele atașamentului față de ideologia comunistă, lucru reiterat de nenumărate ori, cadrul conferinţelor de constituire și ulterior, când PCRM s-a declarat succesorul de drept al ideologiei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al Partidului Comunist al Moldovei, realitățile guvernării au determinat o derogare de la principiile enunțate inițial. Partidul a fost nevoit să funcționeze în condițiile unei economii de piață, pe care le-a speculat abil în beneficiul propriilor interese, instaurând o verticală a puterii strict subordonată liderului de partid, revenind la organizarea administrativ raională, care avantaja acest sistem și instaurând în țară un regim autoritar sub conducerea lui Vladimir Voronin. PCRM a fost nevoit să deroge și de la principiile de orientare externă. După ce preşedintele Voronin anunţă că va susţine planul de federalizare a R. Moldova, cunoscut sub numele de „Planul Kozak”, care ar fi dus la soluţionarea conflictului transnistrean, o săptămână mai târziu acesta a anunţat amânarea semnării Memorandumului, sub presiunea opoziţiei, a opiniei internaţionale, dar şi a protestelor stradale. Drept rezultat, R. Moldova cunoaște o reorientare a politicii sale externe, o apropiere de Uniunea Europeană și România, lucru greu de înțeles din punctul de vedere al ideologiei asumate, dar eficient în vederea câștigării alegerilor din 2005. Tolerarea acestor ieșiri ale PCRM din câmpul platformei ideologice sunt o dovadă a stabilității electoratului său, care manifestă încredere față de partid, lucru constatat atât în condițiile contextului politic schimbător după 2009, care mențin PCRM în fruntea sondajelor de opinie, cât și a numeroaselor scindări care s-au produs în partid după crearea Alianțelor pentru Integrare Europeană.

Ce explică această vivacitate a comuniștilor, dincolo de multele aspecte falimentare ale actului de guvernare 2009-2014, este faptul că spre deosebire de partidele politice apărute după comunism, acesta nu este un simplu grup de persoane importante, „clientelist” sau axat în exclusivitate pe scorul electoral. Acesta a moștenit o îndelungată tradiţie politică şi o istorie organizaţională, dar de asemenea o structură internă strict ierarhizată ce contrastează evident cu cea a majorităţii celorlalte partide politice.

Apoi, spre deosebire de celelalte partide comuniste de succes din Europa de Est, PCRM a reuşit să devină un concurent serios în jocul politic nu prin debarasarea de stigmatele ideologice ale trecutului şi promovarea moderaţiei politice, ci prin accentuarea acestui trecut şi chiar reînnodarea cu practicile anterioare din perioada sovietică. Altfel spus, în timp ce conducerea partidelor comuniste din Europa de Est a scăpat cu rapiditate de balastul ideologic al trecutului, iar acestea au devenit alternative credibile pentru a obţine avantajul noilor oportunităţi politice, PCRM a rămas fidel vechilor postulate ideologice şi un product al istoriei de partid anterioare, lucruri care de asemenea au garantat succesul său electoral în condiţiile în care societatea şi statul moldovenesc sunt creaţiuni eminamente sovietice.

Iar în condițiile absenței unei decomunizări reale, a decriminalizării și condamnării actului de guvernare 2001-2009, precum și a insuccesului actului de guvernare 2009-2014, acest fapt face din PCRM un actor politic de luat în considerare și în continuare în spectrul politic moldovenesc.