Petru Hadârcă: Politicienii au luat pâinea actorilor

Dar munca de regizor, pe care o face de câţiva ani buni cel care, în imaginarul public, este cunoscut drept actorul Petru Hadârcă, presupune nu doar inspiraţie şi creativitate, dar şi multă organizare. Iar mapa te ajută să nu te rătăceşti în timp şi în… proiecte…

– Dle Hâdarcă, de când actorii şi regizorii poartă mape?

– Dar nu e o mapă de birocrat! Este doar o modalitate de a fi organizat şi de a păstra intact scenariul cu care lucrez, să iau notiţe, să vin pregătit la repetiţii.

– Au schimbat tehnologiile informaţionale munca omului de teatru, comparativ cu ceea ce era acum zece sau douăzeci de ani?

– Vă răspund printr-un exemplu. Sunt prins într-un proiect la Teatrul „A. P. Cehov” din Chişinău, unde montez „Inimă de câine” de Bulgakov. În acelaşi timp, lucrez intens, de cel puţin jumătate de an, la Bucureşti, la spectacolul „Sfântul închisorilor române”. În toată această perioadă, de pre-montare, am comunicat cu scenaristul, cu compozitorul, prin intermediul Internetului. Astfel, nu e neapărat să mă deplasez încolo – economisim timp şi resurse.

– Titram, vinerea trecută, că „Toamna fierbinte a început”, referindu-ne la toamna politică din Moldova, pe care politicienii ne-o promit incendiară. Cum se anunţă toamna teatrală din acest an, dar şi cea teatral-politică?

– Se pare că e una şi aceeaşi… Mă gândesc tot mai des că politicienii, fiind invitaţi la diverse posturi TV, se dau în spectacol şi, astfel, ne-au cam luat pâinea nouă, actorilor. Le-a mai rămas să angajeze nişte administratori şi să vândă bilete pentru show-urile politice pe care le organizează. Cred că s-ar găsi spectatori… Eu însă mi-aş dori ca politicienii să trateze cetăţeanul nu doar ca pe un privitor al spectacolului politic, ci ca pe un element vital al societăţii, care i-a oferit votul şi încrederea, şi faţă de care el e responsabil… Cât priveşte toamna teatrală, cred că elementul central al acesteia ar fi trebuit să devină o dată pe nedrept uitată – acum 90 de ani, la 6 octombrie, a fost inaugurat oficial Teatrul Naţional din Chişinău, creat printr-o Hotărâre de guvern, semnată de ministrul Cultelor şi Artelor, Octavian Goga. În seara de 6 octombrie 1921, în foaierul Teatrului Naţional din Chişinău, a fost dezvelit bustul lui Bogdan-Petriceicu Hasdeu, au luat cuvântul directorul de atunci al Naţionalului, Constantin Mărculescu şi academicianul Ştefan Ciobanu, după care a avut loc premiera spectacolului „Răzvan şi Vidra” de Hasdeu. Sunt convins că e un eveniment care ar fi meritat să i se acorde mai multă atenţie.

– Poate că responsabilii de la Ministerul Culturii sau conducerea Teatrului Naţional a anului 2011 n-au uitat „din rea-voinţă” de această dată – poate că, pur şi simplu, nu au ştiut de ea, aşa cum încă multe nu cunoaştem…

– Fie că au uitat, fie că n-au ştiut – este o situaţie deopotrivă inadmisibilă. E o istorie cu care trebuie să ne mândrim, căci în teatru, ca şi în alte domenii, nu poţi să ai viitor, dacă nu-ţi cunoşti trecutul. Pe scena Naţionalului nostru s-au format mari personalităţi ale teatrului românesc. Un exemplu remarcabil este Costache Antoniu, care a fost actor la Chişinău în anii 1926-1935, apoi actor la Naţionalul din Bucureşti, iar în 1955-1970 – rector al Academiei de Arte şi Film de la Bucureşti. Apoi, aş remarca perioada de glorie a Teatrului, în anii 1927-1928, când director al instituţiei a fost Corneliu Sachelarescu. El, fiind om înstărit, nu umbla să ceară bani de la buget, ci investea din propria avere. El l-a adus, de la Cernăuţi, pe tânărul regizor Aurel Ion Maican, care i-a dat o nouă respiraţie Naţionalului din Chişinău – a reorganizat scena, a reformat colectivul şi pentru prima dată au apărut spectacole semnate de regizor. Şi ar mai exista multe exemple care-mi întăresc convingerea că cea de-a 90-a aniversare a Naţionalului din Chişinău trebuia marcat la cel mai înalt nivel – fie cu un festival în care să participe şi teatre din R. Moldova, şi colective din Ţară, fie cu un alt eveniment de rezonanţă. Aceasta, apropo, era şi politica repertorială din perioada interbelică – pe scena Teatrului Naţional din Chişinău erau, în permanenţă, invitate personalităţi de peste Prut…

– Atunci, poate că oamenii noştri de teatru nici nu se regăsesc în această istorie comună, revendicându-se mai curând de la Teatrul „A. Puşkin”?

– Păi, eu de asta am şi fost demis, în 2003, din fruntea Naţionalului: mi se cerea – şi de la Guvern, şi de la Preşedinţie – să organizez serbarea, cu mare pompă, a 70 de ani de la inaugurarea teatrului moldovenesc, înfiinţat la Balta, în Transnistria. Atunci le-am spus că istoria Teatrului Naţional e mult mai veche. La care ministrul Culturii mi-a reproşat: „Cu cât te plăteşte România, că-i aperi atât de aprig interesele?!.”. Ce să mai comentez aici?..

– Care dintre teatrele noastre are, astăzi, o politică repertorială aşezată, bine gândită din timp? Şi de ce teatrele continuă să fie, ca şi partidele, identificate cu o singură persoană – cea a directorului sau a regizorului?

– Voi începe de la capăt – pentru că şi directorii sau regizorii sunt afiliaţi, direct sau indirect, partidelor politice sau, cum e la modă mai nou, aşa-zişilor sponsori, care deseori tot din politică vin. Tocmai de aceea se şi întâmplă ca anumiţi directori să nu permită anumitor jurnalişti să intre în teatru, pe motiv că instituţia media pe care o reprezintă l-a criticat pe unul dintre sponsorii teatrului. Am fost martor: s-a întâmplat în iarna trecută, la Teatrul Naţional, la serata cu participarea lui Ion Caramitru, dedicată lui Mihai Eminescu… Cât priveşte politica repertorială, probabil că, înainte de toate, ar trebui să menţionez Teatrul „Satiricus”. Indiferent că ne place sau nu prea ceea ce fac ei, se pare că echipa lui Sandu Grecu rămâne cea mai consecventă în timp.

– Pentru guvernanţii de până la 2009, istoria începea odată cu venirea lor la putere sau, în cel mai bun caz, odată cu naşterea lor. Cum este astăzi?

– Cert este că, atunci când le vorbeşti de artă şi cultură, şi guvernanţii actuali îţi spun că nu e timp pentru asta, că trebuie ridicată economia… Adică, la nivel de atitudine, nu sunt prea multe schimbări. Ca şi acum două-trei secole, artiştii sunt iubiţi de politicieni în calitate de bufoni, în campaniile electorale. Cum se instalează în funcţie, cum se uită la noi ca la nişte cerşetori… Dar, după orice furtună, apare soarele. Sper că şi cultura noastră va ieşi din beznă.

– Comuniştii nu prea aveau simţul umorului. Care e „diagnoza” actualilor potentaţi ai zilei? Vă întreb inclusiv în calitatea dvs. de realizator al emisiunii „Ministerul Afacerilor de Râs”, de la Radio Moldova.

– Umorul există, dar reacţia celor cărora le sunt adresate mesajele noastre e cam de genul „câinii latră, caravana trece”. Deşi, pe unii îi mai dezumflă, îi mai readuce la realitate şi-i coboară cu picioarele pe pământ. Dar nu mă întrebaţi despre cine e vorba – vă provoc astfel să ne ascultaţi emisiunea!

– Lucraţi la două proiecte pe cât de apropiate ca mesaj, pe atât de diferite – „Inimă de câine” de Bulgakov şi „Sfântul închisorilor române”, despre Valeriu Gafencu, cu Dan Puric în rolul principal. Cum aţi ajuns la ele?

– Ca să mă apuc de un text, acesta trebuie să mă atingă, să mă provoace. „Inimă de câine” îmi pare extrem de actual şi astăzi – din păcate, aş zice, pentru că este enorm de trist să ne ciocnim de aceste realităţi şi în secolul 21. Cel de-al doilea text, de asemenea, este extrem de actual, pentru că ne ajută la reconstituirea şi revalorificarea memoriei noastre colective pierdute. Premiera, sub formă de audiţie, va fi la 18 octombrie, la Casa Radio.

– Ce le spuneţi tinerilor care vă întreabă dacă merită să se facă actori?

– Îi sfătuiesc, întâi şi-ntâi, să ţină cont de faptul că în Moldova de astăzi – şi, poate, nici în cea de mâine încă – nu devii bogat din actorie. De aceea, nici nu am acceptat, atunci când am fost invitat, să predau la Facultatea de Arte. Ar trebui să le spun că e o meserie frumoasă – şi chiar e! -, dar nu poţi nega că deseori, te autocondamni la condiţia de veşnic supravieţuitor. Şi e mai mult decât jenant să compari salariul unui actor cu cheltuielile lui. Dar… cum e ţara, aşa sunt şi actorii ei. Şi, cum sunt alegătorii, aşa e şi statul – noi îl formăm, prin indiferenţa noastră, prin faptul că spunem una şi facem alta.

– Unde e casa dvs.?

– La Chişinău, indiferent că am – dar mai mult nu am – de lucru. La Bucureşti sunt regizor invitat, deşi mă simt perfect în sânul echipei Teatrului Naţional Radiofonic, cu care mă aflu la cea de-a noua producţie. Dovadă că integrarea mea în spaţiul cultural românesc s-a produs demult. În primăvară, am fost fericit să montez, la acelaşi Teatru Naţional Radiofonic, o dramatizare după romanul „Hronicul găinarilor” de Aureliu Busuioc. Actorii cu care am lucrat – între care Florin Zamfirescu, „vocea autorului” – au fost foarte impresionaţi de text. Şi asta pentru că, într-un fel sau altul, se regăseau în fraze de genul „cea mai bună marfă de vânzare a tuturor timpurilor sunt rudele şi prietenii”.

– Noi vă dorim – şi ne dorim tuturor – ca epoca vânzării de neam şi de ţară să rămână istorie, iar toamna să vă fie plină de realizări şi succese!