Arta, literatura nu pot fi patriotice. Nu există un astfel de gen artistic: patriotismul. Când devin patriotice, nu mai sunt artă sau literatură. Literatura care se vrea patriotică, naţională este orice altceva, numai literatură nu. Care este sensul central al literaturii? Literatura are o funcţie estetică şi socială, înainte de toate. Ea încearcă să te scoată din banalitatea cotidiană, să te salveze de „omul mic” din tine.
Literatura, ca orice gen artistic, este prin excelenţă universalistă. Naţionalismul, însă, nu este universalist. E la fel de adevărat însă că literatura se scrie într-o limbă care poate fi naţională, limba fiind definitorie pentru literatură. Însă această limbă particulară tratează probleme universale. Identitatea naţională, specificul lingvistic şi particularismele trebuie să fie un element de diferenţiere care să îmbogăţească literatura universală şi în niciun caz să nu devină o formă de închidere, de ieşire din universalismul culturii. În acest sens, ceea ce numim tradiţional patriotism se poate regăsi post-factum, însă nu poate fi un scop în sine pentru literatură.
Obsesia tot mai vizibilă a patriotismului, a unui naţionalism tâmp, din R. Moldova este contraproductivă pentru cultură. Paradoxul face că ultima mare renaştere culturală din Basarabia a avut loc în anii ’60-’70, în plină epocă sovietică. De ce? E o temă fascinantă, lungă şi complicată care trebuie analizată fără obsesii şi fobii. Atunci s-au întâmplat fenomene culturale de o importanţă majoră pentru noi în muzică, în film, în teatru, în dans şi în literatură. Din păcate, mai nimeni nu vrea să discute despre acest subiect. Însă, într-o zi, va trebui să o facem. Atunci am avut în literatură o explozie fără precedent: Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache sunt doar câteva nume aleatorii. Trebuie să rediscutăm această epocă şi aceşti scriitori. O merită din plin.
Ce s-a întâmplat însă odată cu perestroika e o altă poveste. Au ieşit în prim-plan „patrioţii literaturii”. Din punct de vedere literar şi cultural a fost un regres faţă de anii ’60-’70. Ştiu că nu voi fi aplaudat pentru astfel de idei, dar sunt gata oricând să le susţin cu un şir de argumente dezvoltate. E adevărat, la fel, că „patrioţii literaturii” au avut o funcţie socială deloc de neglijat. Însă din punct de vedere cultural a fost un regres şi o ieşire dintr-un anumit tip de universalism pe care-l deprinsesem în anii precedenţi. Lucrurile s-au echilibrat puţin odată cu apariţia noului val (anii 2000) de scriitori care au ignorat total „fiorul patriotic”. În ultimii ani, mi se pare că există tendinţa apariţiei unui soi de al doilea val de „scriitori patrioţi”. Ar fi un dezastru. Ar fi o revenire la secolul XIX într-un context total diferit. Un scriitor nu-şi poate ignora limba şi spaţiul din care vine, însă nu trebuie să se lase în niciun caz sedus de „fiorul patriotic”.
