Poate Rusia să doboare sateliții care asigură continuitatea funcționării internetului în Ucraina?
După lansarea informației false potrivit căreia Rusia intenționează să doboare sateliții Starlink prin care Elon Musk asigură internet continuu ucrainenilor, s-a pus problema dacă Moscova are posibilitatea reală să facă acest lucru.
Dincolo de faptul că distrugerea constelației Starlik este aproape imposibilă, având în vedere că numără aproximativ 2.000 de sateliți, mesajul că Rusia poate doborî sateliții „de informații sau alții considerați ținte inamice”, poate fi catalogat cu unele precizări destul de realist.
Asta pentru că Rusia chiar dezvoltă arme care pot distruge unii sateliții. În primul rând, vorbim despre sistemul A-235 „Nudol”, un element al apărării antirachetă a Rusiei și posibil de o variantă modernizată a sistemului A-135 creat în perioada sovietică.
Interceptorul folosit de sistemul A-235 „Nudol” este, cel mai probabil, un produs hibrid între rachetele 77H6-H și 77H6-H1 destinate sistemul antiaerian și antirachetă S-500 “Prometheus”, rachete care reprezintă o modernizare a celor sovietice 9M82MV utilizate de sistemul antiaerian S-300V.
În toamna anului trecut, Kremlinul a anunțat distrugerea satelitului rus „Kosmos-1408”, ales ca țintă, cu sistemul de rachete A-235. Distrugerea satelitului a avut loc prin interceptare cinetică, altfel spus, racheta a lovit direct satelitul.
Testul a avut o rezonanță destul de mare, deoarece Rusia nu a avertizat cu privire la efectuarea acestuia, iar peste 1.500 de fragmente din satelit și rachetă au trecut la mică distanță de Stația Spațială Internațională. Nivelul de pericol a fost unul considerat maxim, iar echipajul stației era pregătit pentru evacuarea de urgență.
Acest lucru nu înseamnă însă că Rusia poate doborî orice satelit cu ajutorul sistemelor A-235 „Nudol” sau S-500 “Prometheus”, ai căror interceptori au fost concepuți în principal pentru a distruge focoasele nucleare ale rachetelor balistice intercontinentale.
Limitele principale ale acestor sisteme sunt legate de raza maximă de acțiune, respectiv altitudinea țintei pe care o pot distruge. Pentru sistemul A-235 „Nudol”, raza certă este de 465 – 490 km, având în vedere poziția la care se afla satelitul „Kosmos-1408” când a fost distrus. Pentru S-500, se consideră că raza de acțiune este redusă aproape la jumătate, adică la 185-200 km. Asta înseamnă că aceste complexe pot intercepta doar sateliții de pe orbita joasă (LEO) care se află doar direct deasupra lor sau foarte aproape de verticala poziției lor.
De asemenea, trebuie precizat că sateliții LEO sunt sateliți care, datorită distanței mici față de Pământ, orbitează în jurul planetei cu viteze mai mari de 25.000 km/h, iar sistemele bazate pe aceștia trebuie să includă un număr mare de sateliți.
Arme specializate antisatelit au existat în Rusia până în 1993. Sistemul IS-A ( ИС-А) includea sateliți interceptori speciali, cu focoase cu fragmentare. Toate radarele strategice ale URSS lucrau pentru a detecta ținte spațiale, iar lansarea sateliților interceptori pe orbită era efectuată cu rachetele Cyclone-2 ale Biroului de proiectare Pivdenne.
„IS-A” a fost dezvoltat în anii 60 și 70 și pus în funcțiune în 1978 după trei interceptări ale sateliților țintă, dintre care una finalizată practic. Costul menținerii unui astfel de sistem a fost unul uriaș, total nejustificat din punct de vedere practic, ceea ce a determinat în final renunțarea la exploatarea sa.
Așadar afirmația că Rusia poate doborî sateliți poate fi considerată adevărată, dar cu destul de munte rezerve, generate în primul rând de poziția pe care trebuie să o aibă un satelit pentru a putea fi distrus. Apoi se pune problema câștigului real obținut prin eventuala eliminare a acestuia, având în vedere alocarea considerabilă de resurse tehnice și umane.
