Dacă ar fi rămas printre noi, mâine, 20 iulie, poetul Adrian Păunescu ar fi împlinit 70 de ani. Scriam vinerea trecută despre un cadou frumos făcut cititorilor de către Editura „Ştiinţa” – volumul de versuri „Maluri de Prut” în care sunt incluse cele mai vibrante versuri ale lui A. Păunescu despre Basarabia.

Astăzi, continuăm să evocăm personalitatea marelui dispărut prin două mărturisiri despre aceea ce a însemnat pentru noi, basarabenii, A. Păunescu și cenaclul său „Flacăra”. Nu vom greși deloc dacă vom afirma că mișcarea de eliberare națională din Moldova de acum două decenii și ceva a fost pregătită de poeziile lui A. Păunescu și de cântecele pe versurile sale. (A. Păunescu, ultima vizită la Chișinău, AȘM, august 2010)

„Cine iese ultimul din țară, rugat să stingă și lumina”

Viorica Bolocan, profesoară de limba și literatura română, Liceul „Mircea Eliade”, doctor în pedagogie

Între o rugă pentru părinți și o rugă pentru țară, continuă să stea pe verticală, chiar dacă fizic nu mai este printre noi, marele tribun Adrian Păunescu. Știa, putea și se învrednicea cu dârzenie să zguduie sufletele, să deștepte sentimentele amorțite într-o frică, într-o comoditate, într-o uitare…

Ținta-i era, așadar, trezirea lupului dacic. Insista să ne spună că încă nu suntem un popor orfan, că „termenul de garanție al istoriei naționale n-a expirat”.

Cenaclul „Flacăra” invita populația urbelor din țară la întâlnirea cu istoria, cu slova, cu muzica, cu viața-viață; invita la câte-o lecție de aer proaspăt pentru un suflet ermetizat de regimuri anchilozate. Se făcea poate cel mai frumos drum al cuvântului: de la Putna la Deva, de la Alba Iulia la Baia Mare și mai departe. Cuvântul Lui lua cetate după cetate. Prin cuvântul Lui, tribunul a asediat Botoșanii, Focșanii, Galații, Năsăudul, Clujul, Brașovul, Timișoara, Suceava, Maramureșul. Și asta se întâmpla într-un timp record: 1982-1983. Peste ani avea să treacă și Prutul ca să-i miște pe viu cu puterea cuvântului și pe basarabeni.

Ore în șir, cenaclul „Flacăra” omagia părinții și țara, omagia tinerețea și dragostea, omagia binele, frumosul și adevărul. Omagia (a câta oară…) cuvântul!

Cuvântul lui Păunescu se logodea cu melodii de largă și profundă rezonanță. Cuvântul poetului descoperea și deschidea drumuri pentru interpreți care au devenit apoi celebri: o Tatiana Stepa, un Ștefan Hrușcă, un Vasile Șeicaru…

Cuvântul poetului se lăsa prefațat de versuri din Eminescu, din Blaga, din Bacovia, din Esenin, din Sorescu, rostite de El însuși, un semn că-și ridica pălăria în fața valorilor eterne și alt semn că Poetul, de când e lumea, poet-tribun rămâne orișicând și orișiunde.

Cât de ale noastre sunt azi, iulie 2013, spusele lui Păunescu: „mereu le suportăm pe toate”, se iese ușor și fără remușcări din țară, îi supărăm pe cei ce stau la pândă, „om la om nici nu mai vrea să creadă”, „om pe om la zid fatal îl scoate”, „pentru un colț mai bun de pâine”, vindem țara noastră toată, „mi-e frig de frigul meu”…

Cât de tare ne dor și ne sperie versurile-i: „Cine iese ultimul din țară/ E rugat să stingă și lumina”.
Dar cât de mult aș fi vrut, ca în ultima Lui zi, poetul să fi repetat la infinit: „Țara va renaște/ Într-o zi de Paște”. Poate așa ne-am lecui de frigul din noi…

Cenaclul lui Adrian Păunescu, fereastra spre cunoașterea adevăratelor valori românești

Iulia Iordăchescu, director al Revistei de cultură și creație literară a tinerei generații „Clipa”

Dincolo de orice interpretare vizavi de omul și poetul Adrian Păunescu pentru mine, tânăra de la 1973, anul înființării cenaclului „Flacăra”, care la acea vreme eram la vârsta căutărilor, însetată de adevăr și de dorința de a-mi cunoaște rădăcinile, cenaclul lui Adrian Păunescu (și sunt sigură că nu numai pentru mine) a fost acea fereastră deschisă spre cunoașterea adevăratelor valori românești, la care, din păcate, nu am avut acces mult timp. Și aceasta grație faptului că m-am născut într-un sat de pe malul Prutului, astfel încât am avut posibilitatea să ascult transmisiunea ședințelor de cenaclu pe undele radio. Am ajuns să cunosc pe din afară piesele cântate de Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Alexandru Zărnescu, Tatiana Stepa, Anda Călugăreanu, Florian Pitiș, Nicu Alifantis și mulți, mulți alții. Am îndrăgit versurile poetului: Rugă pentru părinți, Repetabila povară, Galbenă gutuie, Dacă tu ai dispărea, Copaci fără pădure, Oameni de zăpadă, Antiprimăvară, La nunta ta, La adio, Muntele ș.a., care fiind puse pe muzică au devenit adevărate șlagăre.

Prin sutele de spectacole organizate de către poetul Adrian Păunescu cu săli arhipline, mai apoi acestea fiind desfășurate pe stadioane, prin poezie și muzică avea să le educe miilor de tineri mândria de a fi român, ținându-i conectați la tot ce era valoros în literatura română, la acea vreme.

Ședințele cenaclului „Flacăra”, la Teatrul de Vară din Chișinău, la care am avut fericita ocazie să particip sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat. Era o nebunie, o satisfacție enormă să auzi un cântec sau un vers recitat de mii de oameni.

Aveam să mă conving încă o dată, dacă mai era nevoie de aceasta, de puterea talentului său de mare orator, declamator, de felul de a electriza și mobiliza publicul, de a-l uni într-o idee – dragostea de Neam și Țară.