Citindu-i textele din acest volum, nu ai cum să nu simţi graba cu care poetul şi-a scris versurile, majoritatea dintre ele într-o cheie tradiţionalistă. Nu există niciun text în această carte luxuriantă care să nu trădeze nerăbdarea poetului de-a pune punctul final. Sentimentul pe care îl ai citindu-i versurile e că poetul le-a conceput în pauzele dintre două şedinţe sau seara înainte de a adormi, când pica din picioare de oboseală. Probabil că teama că ar putea să întârzie la cine ştie ce întâlnire importantă sau că s-ar putea să nu-şi mai împlinească somnul l-a făcut să nu insiste prea mult asupra versurilor sale din acest tom impozant. Rezultatul pe care l-a obţinut însă este altul decât cel dorit. Majoritatea poeziilor din carte (traduse şi în engleză, franceză, italiană, japoneză, maghiară sau sârbă) sunt lăsate în coadă de peşte, aşa cum se întâmplă şi cu poemul Am de luat nişte lucruri. Deschide-mi, te rog, care nici nu a început bine că s-a şi terminat deja – „am pierdut cheia / de la casa ce a fost şi a mea, / casa unde mi-au rămas nişte lucruri / şi inima”– şi, din această cauză, este un poem fără cap şi fără coadă. Anume din cauza lipsei de timp, o mare parte dintre textele sale, chiar şi cele lungi, sunt doar schiţate, cum e şi textul Ameţeala de zbor („taie-mi aripile, / zăvorăşte-mă-n colivie – / în ceruri m-am pornit să zbor / şi-am ajuns în pustie”) care conţine doar începutul unei parabole despre condiţia, posibil, a unui artist, dar nu şi finalul ei. Fiind doar conturate şi nefiind dezvoltate (îmi amintesc de tradiţia meselor regale britanice, conform căreia toată lumea trebuie să se oprească din mâncat dacă regina şi-a satisfăcut foamea; probabil că, în cazul poeziilor lui Iulian Filip, regina a mâncat mult prea repede), aceste poezii aşa şi nu au norocul (indiferent că e poliglot sau nu) să-şi dezvăluie intenţiile şi rămân a fi obscure şi ilizibile. Faptul de-a publica nişte poezii neterminate este, cred, cel mai mare defect al cărţii. Un alt cusur e inventarea unor gânduri banale. Dezabuzarea pe care am descoperit-o în primele versuri ale poemului Elegia dramatică a golului că plecarea fiinţei iubite a lăsat un gol în urma sa, poetul o dilată în 36 de rânduri, fără a o îmbogăţi cu nuanţe noi sau fără a o putea exprima în nişte imagini inedite, capabile să te apuce de gât şi nu să-ţi provoace un zâmbet acru („Ah, să pot plânge, / să domolesc / tigaia fierbinte / şi goală / sufletul meu / amărât”) , ci doar o reia la nesfârşit. Aceeaşi idee („e foarte simplu să fim găsiţi… / cu un vârf de ac”) o repetă sub toate formele posibile şi în poemul Cum să fim găsiţi pe globul pământesc până la saţietate. La fel procedează şi în poemul Şi tu?… Chiar şi tu?.. Şi?… care are un conţinut („nu e doar unul / cu piatră, / menită ţie”) prea simplist. Sărăcia ideatică a textelor devine şi mai evidentă atunci când autorul îşi redă gândurile prin intermediul unor imagini vetuste („ochii tăi aşteptători/ …/văd prin ei mii de viori”) şi răsuflate („chiar fără inimă… /…că ai dus-o, sărmana, cu toate geamantanele!”).
Deşi această carte a lui Iulian Filip m-a cam dezamăgit, nu pot să nu-mi amintesc de cărţile sale de folclor Teatru popular şi Primiţi „Căluţul”?, care, şi astăzi, la aproape trei decenii de când au fost scrise, mi se par de-a dreptul excepţionale. Dacă Iulian Filip ar fi dat dovadă de aceeaşi răbdare, sunt sigur că şi poeziile sale din acest volum ar fi arătat complet altfel.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
