Aceste state naţionale aduc în dezvoltarea lor multiple aspecte ale moştenirii imperiale, reieşind din locul pe care l-au ocupat fiecare din ele în cadrul acestor imperii. Acestea au moştenit instituţii imperiale de variată eficienţă şi tărie, stadii inegale de dezvoltare economică şi industrializare, şi o cultură politică care a evoluat diferenţiat în timp. Moştenirea imperială britanică în modelarea identităţilor este probabil cea mai spectaculoasă atât din considerentul diversităţii sale („imperiul unde soarele nu apunea niciodată”), cât şi a totalităţii consecinţelor care au marcat global istoria.

O tipologie a Imperiului britanic

Imperiul britanic, spre deosebire de cel rus/sovietic, a fost un imperiu maritim clasic, care făcea o distincţie clară între metropolă şi colonie, despărţite de obicei de sute sau chiar mii de kilometri. Asta a făcut ca acest imperiu să nu dezvolte o senzaţie de integritate cu teritoriile aflate în posesie, aşa cum se întâmplă de obicei cu imperiile terestre (gen Habsburgic sau Rus), unde anexarea noilor teritorii ducea la o integrare de obicei organică a metropolei şi coloniei, ele devenind un tot întreg. La o comparaţie sumară vedem că modelarea acestui imperiu a urmat tiparele comune cu cel rus doar în etapa de clădire a relaţiilor cu vecinii proximi, cum ar fi scoţienii, galezii sau irlandezii, care a dus la sudarea Regatului Unit, alcătuit din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, undeva o modelare asemănătoare procesului de „adunare a pământurilor ruse” din timpul lui Ivan Kalita.

În rest, felul de constituire şi tipologia imperiului britanic contrastează flagrant cu cel al imperiilor terestre. „Exportul” uman şi instituţional care s-a produs în timp asupra coloniilor britanice ne face să constatăm câteva particularităţi interesante din acest punct de vedere: a. sistemul politic şi social britanic a fost preluat în majoritatea coloniilor, care s-au reprodus ulterior într-un sistem original, dar democratic în esenţă. Pornind de la SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, devenite mari democraţii datorită acestei experienţe politice, sociale, economice şi religioase britanice, trecând prin India, care expusă timp de două secole influenţei engleze a ajuns actualmente cea mai mare democraţie mondială (în sens de combinaţie între teritoriu şi populaţie), ajungem la multitudinea de foste colonii britanice, care la momentul destrămării imperiului au preluat cu uşurinţă sistemul de guvernare bazat pe separarea puterilor în stat sau economia de piaţă; b. animozităţile persistente între metropolă şi colonii, de multe ori finalizate prin rupturi violente şi războaie acerbe, nu au împiedicat reproducerea în epoca postcolonială a unor forme de unitate cu fosta metropolă, care spre deosebire de imperiul rus/sovietic, a îmbrăcat forma unei construcţii benevole – Commonwealth-ul britanic (comunitatea britanică a 54 de state) – bazată pe recunoaşterea formală şi simbolică a coroanei britanice, şi care promovează democraţia, drepturile omului, statul de drept, libertăţile individuale, egalitarismul, comerţul liber, multilateralismul şi pacea mondială; c. spre deosebire de imperiul sovietic (dar şi cel rus), imperiul britanic (la fel ca şi alte imperii maritime clasice), a avut o componentă clară de avantajare a naţiunii titulare – englezii sau britanicii, pe când imperiul rus, dar mai ales cel sovietic, a fost întors uneori chiar împotriva naţiunii titulare, ruşii suferind din cauza atrocităţilor şi lipsei de funcţionalitate imperiale la fel de mult, dar uneori poate chiar mai mult, decât popoarele aflate sub influenţa lor; d. construcţiile imperial/statale britanice au condus la modelarea unei palete variate de identităţi statale şi identitare, de la cazuri europene, cum ar fi Irlanda de Nord vs. Irlanda sau Gibraltar vs. Spania, la conglomerate şi state multinaţionale, care deşi în esenţă britanice au dezvoltat în timp identităţi diferenţiate, cum ar fi Statele Unite, Canada sau Australia, de la construcţia masivului indian, prin segregarea imperială clasică dintr-un tot întreg al Indiei, Pakistanului, Sri Lanka (împreună cu zona Kaşmirului, care a devenit în timp mărul discordiei între cei doi „giganţi” asiatici) la diversitatea spectrului de politici operate în Orientul Mijlociu şi Apropiat, care au dus la apariţia cazurilor Irak-Kuweit sau Israel-Palestina.

Ulster între naţionalismul irlandez şi imperialismul britanic

Cazul regiunii de Nord-Est a Irlandei, numită istoric Ulster, dar care a devenit în timp Irlanda de Nord, este undeva similar cazului Basarabiei. Irlanda a fost posesiune britanică timp de peste două sute de ani, timp în care politicile imperiale au creat o situaţie internă complicată de politicile de colonizări şi au dezvoltat un context de confruntare între irlandezi şi englezi în general, cât şi între englezii protestanţi şi irlandezii catolici în cazul particular al Ulsterului, un teritoriu irlandez, una din cele cinci provincii istorice ale Irlandei, cu o populaţie care se defineşte istoric ca aparţinând naţiunii irlandeze, dar care a ajuns să fie polarizată din punctul de vedere al preferinţelor politice. Ascensiunea naţionalismului irlandez, la fel ca şi în cazul altor forme de naţionalisme din Europa, ajunse în coliziune cu imperiile multinaţionale, a făcut ca în ajunul şi în timpul Primului Război Mondial dominaţia britanică să fie considerată improprie, ceea ce a condus la un război anglo-irlandez (1919-1921), soldat cu semnarea Actului de Guvernare a Irlandei din 1920, care împărţea insula în Irlanda de Sud şi Irlanda de Nord. Paradoxal, acest act de partajare a unui teritoriu a mai urmat şi alte cazuri, cum ar fi actul tripartit de împărţire a Indiei în 1947 (prin separarea Indiei şi Pakistanului) sau crearea statului israelian în anul 1948 (prin separarea Israelului şi Palestinei).

Apariţia Irlandei ca stat independent în anul 1921 a făcut ca problema Ulsterului să devină un fel de problemă a Basarabiei între Irlanda şi Anglia, în care militanţii naţionalişti irlandezi, organizaţi în Armata Revoluţionară Irlandeză (IRA), să lupte pentru realipirea acestui teritoriu la patria istorică, în timp ce autorităţile britanice, sprijinite de englezii protestanţi, să militeze pentru menţinerea sa în componenţa Regatului Unit. Chiar dacă nu a produs o dihotomie identitară la nivelul populaţiei irlandeze, care a rămas în continuare ataşată tradiţiilor istorice irlandeze, existenţa în sine a unei populaţii divizate, modelată în timp de politicile britanice, cât şi nivelul înalt de confruntare care există între aceste două constituente rivale, a făcut din Irlanda de Nord o ţară greu de guvernat. Atunci când în anul 2001 am vizitat Belfast cu ocazia Campionatului Mondial, am văzut un oraş ca o fortăreaţă, cu zone în care nu puteai merge din cauza confruntărilor, cu blindate pe străzi şi magazine, care aveau uşi metalizate, care erau trase peste noapte deasupra sticlelor, pentru a nu fi zdrobite de pietre, răngi de metal sau cocteiluri Molotov, aruncate în timpul ciocnirilor din stradă. Irlanda de Nord rămâne în acelaşi timp partea cea mai săracă a Regatului, pentru că, aşa cum mi-a explicat atunci un istoric irlandez, acest statut de incertitudine în privinţa viitorului său, opreşte autorităţile britanice de la dezvoltarea regiunii în termen îndelungat.

Gibraltar: o istorie controversată între Spania şi Anglia

Suveranitatea Gibraltarului constituie punctul major de tensiune în relaţiile anglo-spaniole, din cauza pretenţiilor pe care le are Spania asupra acestui teritoriu. În anul 1462, în timpul Reconquista, peninsula a trecut în posesia coroanei spaniole, dar în condiţiile decăderii imperiului a fost cucerită de englezi la 1702, posesiune întărită prin tratatul de la Utrecht din 1713, impus Spaniei de către Anglia şi Franţa. Punct strategic de importanţă deosebită în controlul ieşirii din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic încă din cele mai vechi timpuri, din anul 1830, Gibraltarul devine oficial colonie britanică, rolul său sporind şi mai mult odată cu deschiderea Canalului de Suez în anul 1869, care scurta drumul din Europa în India.

Deşi în esenţă spaniolă, populaţia locală, n-a dezvoltat acelaşi ataşament faţă de identitatea spaniolă (similar cazului din Ulster) fie din considerentul că Spania în sine este un mozaic de identităţi regionale puternice greu de uniformizat, fie pentru că regiunea în sine a fost din cele mai vechi timpuri un laborator etno-lingvistic şi civilizaţional în care s-au amestecat mauri, evrei, spanioli etc. sau pur şi simplu pentru că posesiunea britanică a determinat în timp, din varii motive (inclusiv din cauza bunăstării sporite realizate în perioada britanică) o loialitate a populaţiei locale faţă de Anglia. Dincolo de animozităţile existente la nivel de state, Gibraltarul este divizat şi în interior, aici existând un curent „unionist”, care pledează pentru revenirea la Spania (sub numele de „Los Polomos” – „Porumbeii”, aceştia au publicat în 1968 o scrisoare cu această cerinţă). Referendumul organizat la 10 septembrie 1967 în urma presiunilor acestui grup a arătat că majoritatea populaţiei din Gibraltar erau împotriva trecerii sub suveranitate spaniolă, ceea ce a determinat Spania în 1969 să închidă frontiera cu această regiune, declarând blocadă economică posesiunii britanice. Situaţia s-a redresat abia după moartea generalului Franco în 1975 şi restabilirea monarhiei, însă acest teritoriu este în continuare terenul unei dispute istorice între Spania şi Anglia, iar populaţia locală este antrenată de ambele tabere în această confruntare.

Ambele aceste cazuri demonstrează că politicile imperiale folosesc în mod variat fundamentele „primordialiste” ale identităţii etnice pentru a genera suport şi loialitate, iar rezultatul diferenţiat al acestor practici (rezistenţă în cazul Ulsterului vs. loialitate în cazul Gibraltarului) arată că preferinţa este determinată fie de natura perenă a naţionalismului, imposibil de alterat chiar în condiţiile unei bunăstări evidente (Irlanda de Nord), fie de supremaţia modelului politic şi economic al unuia din concurenţii externi, care determină ataşamentul populaţiei locale faţă de acesta.