Se tot discută, de mai bine de douăzei de ani încoace, despre integrarea europeană a Republicii Moldova. Și, într-adevăr, este ceea ce își doresc cei mai mulți cetățeni, ca și o parte importantă din clasa politică din Chișinău (cel puțin declarativ). S-au făcut și câțiva pași, în cei 30 de ani de independență a țării. Sub aspectul acordurilor internaționale dintre Moldova și UE, există un număr de 30 de Tratate, Acorduri sau Convenții, în varii domenii, pe care cele două entități le-au semnat în perioada anilor 1994 – 2017. Interesant de observat că Moldova nu a mai semnat nimic cu UE în ultimii patru ani, adică în perioada de final a guvernării P.D.M., în cele cinci luni de guvernare ale alianței nefirești P.A.S. – P.S.R.M. sau în timpul guvernării P.S.R.M. Pe masa Ministerului de Externe (și al Integrării Europene!) stau în așteptare trei astfel de documente, nesemnate încă.

Iată o listă succintă a celor mai importante acorduri dintre UE și Moldova:

– Acordul de Parteneriat și cooperare (semnat: 28.11.1994, în vigoare: 01.07.1998)
– Charta Europeană a Energiei (semnat: 17.12.1994, în vigoare: 16.04.1998)
– Acordul privind Comerțul cu Textile (semnat: 31.01.1997, în vigoare: 01.07.1997)
– Recomandarea Consiliului de Cooperare UE – RM asupra implementării Planului de Acțiune dintre UE și Republica Moldova (semnat: 22.02.2005)
– Acordul dintre UE și RM asupra facilitării vizelor (semnat: 10.10.2007, în vigoare: 01.01.2008)
– Protocolul privind accederea RM la Tratatul de Înființare a Comunității Energetice (semnat: 17.03.2010, în vigoare: 01.05.2010)
– Protocol la Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre UE și RM privind Acordul-cadru dintre UE și RM asupra principiilor generale de participare a Republicii Moldova în programele Uniunii Europene (semnat: 30.09.2010, învigoare: 01.05.2011)
– Acordul dintre UE și RM privind protecția indicațiilor geografice ale produselor agricole și alimentare (semnat: 26.06.2012, în vigoare: 01.04.2013)
– Acord asupra Spațiului Aerian Comun între UE și RM (semnat: 26.06.2012, în vigoare: 02.08.2020)
– Acord între UE și RM de stabilire a unui cadru pentru participarea RM la operațiile UE de gestionare a crizelor (semnat: 13.12.2012, în vigoare: 01.07.2013)
– Acordul de Asociere între UE și RM (semnat: 27.06.2014, în vigoare: 01.07.2016)
– Acordul dintre UE și RM privind procedurile de securitate pentru schimbul și protecția informațiilor clasificate (semnat: 31.03.2017, în vigoare: 01.01.2018).

Să observăm mai întâi care sunt ariile acoperite de toate aceste înțelegeri cu UE. Și, mai ales, câte dintre celelalte aspecte ale vieții economice, sociale, politice au rămas încă descoperite sau neabordate deloc. Să menționăm apoi că, în același interval de timp, România a semnat și a implementat, în relația sa cu UE, nu mai puțin de 186 de Acorduri și Tratate, ultimul dintre ele chiar în urmă cu 3 zile (01.06.2021). Diferența vorbește de la sine. În sfârșit, este legitim de a ne pune întrebarea: se putea face mai mult de către Republica Moldova, pentru alinierea la standardele de calitate și eficiență ale UE? Evident, da! Se putea face mult mai mult și mult mai repede dacă ar fi existat o reală voință politică. Dacă progresele pe care, de bine de rău, Moldova le-a făcut, nu s-ar fi datorat împinsului de la spate, de parcă nu e în interesul conducătorilor de la Chișinău ca poporul să trăiască mai bine, în libertate și prosperitate. Dacă nu s-ar fi furat cu carul din această țară și nu ar fi fost condusă autoritar de vechii comuniști sovietici, de odraslele lor sau de tot felul de mafioți. Dar cum jeluitul nu ajută prea mult, să trecem la soluțiile concrete ce ne stau în față, în privința integrării europene. Și aici există, teoretic, două soluții:

I Soluția aderării Republicii Moldova, ca stat independent, la Uniunea Europeană

Să vedem care sunt exemplele concrete de pe harta politică a Europei: În prezent, 3 țări candidate sunt în plin proces de negociere a aderării: Muntenegru, Serbia și Turcia. Alte 2 țări au primit undă verde pentru începerea negocierilor (dar acestea nu au început încă): Albania și Macedonia de Nord. O țară a depus cererea de aderare la UE, dar încă nu i s-a recunoscut statutul de stat candidat: Bosnia-Herțegovina. În sfârșit, o altă țară este privită ca un potențial candidat: Kosovo. Urmează apoi alte două țări din Est care și-au coordonat eforturile pentru a-și depune în comun cererile de aderare în anul 2024: Georgia și Ucraina. Și ambele s-au retras din C.S.I. (Georgia în 2008, Ucraina în 2018). Pe ultimul loc se regăsește Republica Moldova. Aceasta, deși a semnat Acordul de Asociere în 2014, deși toată protipendada politică se bate cu cărămida-n piept că vrea integrare, deși toți se dau care mai de care mari pro-europeni, deși s-a vorbit de depunerea cererii pentru anul 2015, apoi 2017, apoi s-a amânat pentru 2019 (când România a deținut Președinția Consiliului Uniunii), cu toate acestea deci, nu s-a întâmplat nimic. Șansa sprijinului românesc în 2019 a fost ratată, și nici măcar acum, în al 11-lea ceas, Moldova nu și-a unit eforturile cu Ucraina și Georgia pentru depunerea cererii în 2024. În schimb, a rămas membră în C.S.I., ba mai mult, a devenit, grație domnului Igor Dodon, membru-observator al Uniunii Economice Eurasiatice (la 14.04.2017). Să presupunem însă, ca exercițiu de naivitate, că Moldova va recupera și își va coordona eforturile cu Kievul și Tbilisi ca să ”prindă trenul” din 2024. Să vedem deci ce ar presupune asta și cam cât timp ar lua (îmi vine să zic: peste câte generații).

Aderarea la UE presupune următorii pași obligatorii și concreți:

1. Începerea negocierilor unui Acord de Asociere la UE (acest pas s-a făcut deja)

2. Semnarea Acordului de Asociere (semnat de Moldova la 27.06.2014)

3. Intrarea în vigoare a Acordului de Asociere (în 01.09.2014 a intrat în vigoare parțial și provizoriu, în 01.07.2016 a intrat în vigoare complet și definitiv)

————————————PAȘII REPUBLICII MOLDOVA S-AU OPRIT AICI——————————————–

4. Se depune cererea de aderare (Turcia în 1987, Macedonia de Nord în 2004, Muntenegru în 2008, Albania și Serbia în 2009, Bosnia-Herțegovina în 2016, Georgia și Ucraina doresc să o depună în 2024. Moldova se află în selecta companie a statului Kosovo, amândouă neavând o dată clară de depunere a cererii, din motive diferite însă)

5. Consiliul European cere opinia Comisiei Europene (pentru Turcia în 1987, Macedonia de Nord în 2004, Muntenegru și Albania în 2009, Serbia în 2010, Bosnia-Herțegovina în 2016)

6. Comisia prezintă chestionarul legislativ (pentru completare) statului aplicant (pentru Macedonia de Nord în 2004, Muntenegru și Albania în 2009, Serbia în 2010, Bosnia-Herțegovina în 2016)

7. Statul aplicant completează chestionarul (Macedonia de Nord în 2005, Muntenegru și Albania în 2010, Serbia în 2011, Bosnia-Herțegovina în 2018)

8. Comisia Europeană pregătește evaluarea statului aplicant, precum și rapoartele ulterioare (Turcia în 1989, apoi din nou între 1997-2004, Macedonia de Nord între 2005-2009, Muntenegru în 2010, Albania între 2010-2013, Serbia în 2011, Bosnia-Herțegovina în 2019)

9. Comisia Europeană recomandă acordarea statutului de Stat-candidat (Turcia în 1999, Macedonia de Nord în 2005, Muntenegru în 2010, Serbia în 2011, Albania în 2013; pentru Bosnia-Herțegovina nu s-a luat încă o decizie)

10. Consiliul European acordă statutul de Stat-candidat țării aplicante (Turcia în 1999, Macedonia de Nord în 2005, Muntenegru în 2010, Serbia în 2012, Albania în 2014)

—–ABIA DIN ACEST MOMENT ȚĂRILE CANDIDATE POT BENEFICIA DE FONDURI DE PREADERARE—–

11. Comisia recomandă începerea negocierilor de aderare (Turcia în 2004, Macedonia de Nord în 2009, Muntenegru în 2011, Serbia în 2013, Albania în 2016)

12. Consiliul stabilește data începerii negocierilor (Turcia în 2004, Muntenegru în 2012, Serbia în 2013, Albania în 2018, Macedonia de Nord în 2019)

13. Se dă startul începerii efective a negocierilor (screening) (Turcia în 2005, Muntenegru în 2012, Serbia în 2014, Albania și Macedonia de Nord în 2020)

14. Se deschid primele capitole de negociere (Turcia negociază primele 16 capitole din 33, Serbia primele 18 din 34, Muntenegru le-a deschis pe toate cele 33 de capitole; Albania și Macedonia de Nord mai așteaptă)

15. Negocierile de aderare se finalizează pe toate capitolele (Turcia a închis provizoriu doar 1 capitol, Serbia a închis 2, iar Muntenegrul a închis 3)

16. Se semnează Tratatul de aderare a Statului-candidat la Uniunea Europeană

17. Se ratifică Tratatul de Aderare (dacă nu există surprize: vezi de pildă respingerea semnării Acordului de Asociere a Ucrainei la UE, prin referendumul olandez din 06.04.2016 – 61,6% din cetățenii Țărilor de Jos s-au opus Acordului cu Ucraina! – Norocul Kievului că a fost un referendum consultativ. Dar referendumurile din Franța și Olanda cu privire la Tratatul Constituțional al UE nu au mai fost consultative, ci obligatorii, iar Constituția Europeană a fost respinsă!)

18. Aderarea efectivă a Statului-candidat la Uniunea Europeană

Adăugăm la cele de mai sus faptul că Europa este cuprinsă, de vreo 10, ani de celebra ”fatigue” (oboseală) a extinderii, că negocierile cu Turcia au fost suspendate încă din 2016 (și probabil vor fi anulate definitiv), că Albania și Macedonia de Nord nu pot deschide încă nici un capitol de negociere (în special datorită opoziției Bulgariei). Cireașa de pe tort este, desigur, retragerea Marii Britanii din Uniune, anul trecut. Acum, să fim cinstiți: în toată agitația Europei, cine are timp și își face griji pentru Moldova, cu excepția României? Și, mai ales, dacă socotim timpii de așteptare pentru îndeplinirea pașilor de mai sus (vezi exemplul celorlalte țări candidate), atunci nu câți ani, ci câte generații mai trebuie să treacă prin purgatoriul subdezvoltării, al sărăciei și al disperării oamenilor simpli, pentru ca Moldova să ajungă în UE, beneficiind de tote avantajele cunoscute? Când pro-europenii vorbesc de acest subiect, repetați-le întrebarea: în câți ani? În câte generații? Dar va avea loc vreodată această aderare? Sau vom avea soarta Turciei, care s-a agitat din 1987 – deci de 34 de ani! – iar acum este deja lăsată cu ochii-n soare?

Nu mai vorbim de pașii înapoi făcuți în ultimii 5 ani în privința implementării reale și efective a prevederilor din Acordul de Asociere, nu mai vorbim de subdezvoltarea endemică și de cea mai mică putere de cumpărare din Europa (să fim serioși: nu suntem interesanți pentru UE nici măcar ca piață de desfacere), nu mai vorbim de criza demografică ce nu poate susține o creștere economică sănătoasă, nu mai vorbim de gluma numită justiție independentă și imparțială, de furtul nu a unui miliard, ci a câtorva zeci de miliarde în toți acești ani de ”independență” (altă glumă: independență față de ce?). Și mai ales, ne doare să vorbim că în tot acest timp, tot fugind după morcovul numit integrare, pe care politicieni falși ni-l tot vântură pe la nas, ne mor bătrânii uitați și bolnavi în sate pustiite, ne pleacă copiii în străinătăți pentru o bucată de pâine, ne vedem nepoții prin Skype sau WhatsApp cum cresc și se înstrăinează. Și în tot acest timp, unii și alții ne vând gogoși despre integrarea europeană. Nu mai vorbim despre toate acestea, căci ne doare și ne e a neputință.
Dar atunci, despre ce să vorbim? Cum să rupem odată blestemul ăsta din noi?

Să vorbim așadar despre a doua soluție, și despre cum putem face ca să devină prima.

II Soluția aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană prin Reunirea cu România

România este deja membră a UE din 01.01.2007. A trecut deja prin lungul și greul drum al aderării, și de aproape 15 ani beneficiază de toate avantajele unui stat membru. Dacă Republica Moldova s-ar uni cu România, atunci, pur și simplu peste noapte, toate aceste avantaje s-ar răsfrânge și asupra cetățenilor moldoveni. Căci legislația românească s-ar aplica imediat și uniform pe tot cuprinsul Basarabiei. Asta înseamnă că: salariile s-ar alinia celor românești (plecând de la salariul minim garantat în România), pensiile la fel, apoi orice copil ar primi alocațiile de sprijin prevăzute de legislația românească. Bursele elevilor și studenților ar deveni realitate și la noi, Legea venitului minim garantat s-ar aplica peste tot. Pensiile de stat s-ar completa cu Fondurile private de pensii. Agricultorii ar avea acces imediat la subvențiile prin care orice fermier din România își susține afacerile de ani de zile. Fondurile nerambursabile pe proiecte europene ar fi disponibile în egală măsură și la stânga Prutului. Producătorii basarabeni ar avea instant acces cu toate produsele (și serviciile) lor la o piață de 500.000.000 de consumatori, fără restricții cantitative sau vamale. Infrastructura s-ar dezvolta ca și în țara-mamă și ar apărea și aici autostrăzi, poate încă câteva aeroporturi, și, cel mai important, s-ar reface toată calea ferată cu un ecartament european. Cu ce bani, toate acestea? Cu banii – sume enorme, de cca. 100 miliarde de Euro, pe care România și i-a asigurat din toate sursele de finanțare europene pe următorii 7 ani (vezi Bugetul multianual al UE, la care România este beneficiar net, vezi mai noul PNRR, plus o sumedenie de linii de finanțare prin granturi oferite pe diverse capitole de dezvoltare). Unii dintre cei mai mari beneficiari ar fi, fără îndoială, fermierii – căci Politica Agricolă Comună beneficiază de mai mult de jumătate din bugetul de dezvoltare al Uniunii. Cei care au călătorit în România – din ce în ce mai mulți – știu care este diferența vizibilă dintre cele două maluri de Prut. Iar cei care au călătorit mai la vest de România, își pot face o închipuire despre cum va arăta țara în câțiva ani. Nu mai spunem de funcționarea justiției (Laura Codruța Kovesi, pe care unii pro-europeni o laudă din vârful buzelor, este prima Procuroare-Șefă a EPPO și, în această calitate, ar avea prin unire jurisdicție legală până la Tighina, Giurgiulești și Briceni. Desigur, înțelegem că ea ar fi coșmarul multor penali din Basarabia care, evident, sunt împotriva Unirii).

Dar care ar fi pașii concreți pentru ca această Reunire să se transforme din vis în realitate?

1. La alegerile parlamentare din Republica Moldova din 11 iulie a.c. să trimitem în Parlament cât mai mulți unioniști de AUR (10% este un minim necesar, 15% ar fi mulțumitor, iar 20% ar fi perfect)

2. La alegerile parlamentare din România din decembrie 2024, A.U.R. să obțină majoritatea (lucru perfect posibil: în momentul de față, conform sondajelor, A.U.R. România a ajuns al doilea partid)

3. La alegerile parlamentare din Republica Moldova din iulie 2025, același A.U.R. să devină majoritar și în Parlamentul de la Chișinău

4. Cu majorități unioniste în ambele parlamente, deputații și senatorii să voteze, simultan, Actul de Reunire cu țara.

Există precedente în istoria noastră: Unirea Basarabiei cu Regatul României, la 27.03.1918, prin votul majorității deputaților din Sfatul Țării.

Există precedente în Europa (și nu numai): Reunificarea celor două Germanii în 03.10.1990.

Există instrumentele juridice necesare admiterii reunificării, prevăzute de Dreptul Internațional aplicabil.

Mulți spun, din necunoaștere sau rea-credință, că regiunea separatistă transnistriană ar fi un puternic impediment. Nimic mai fals! Primo, există și aici un precedent: integrarea Ciprului în UE s-a făcut în pofida faptului că Turcia ocupă încă partea de nord a insulei, unde a organizat o marionetă de stat, Ciprul de Nord. Secundo: cu Rusia ținută ocupată prin Donbass, Crimeea, Abhazia sau Osetia, prin Siria și Libia și cu un grad de dezvoltare și de bunăstare ce va crește exponențial în noua Basarabie românească, populația din Transnistria (din care o treime este, să nu uităm, românească) va accepta beneficiile palpabile ale reunirii. Desigur, șerifii locali vor fi supărați, dar asta va fi problema lor. Mai mult, să nu uităm și că aproximativ un milion de basarabeni sunt deja cetățeni români!

În privința unioniștilor din Republica Moldova, măștile au început să cadă de pe chipul celor care până mai ieri pretindeau la exclusivitate. Ne pare rău pentru domnul Octavian Țîcu, cel care a acceptat impunerea domnului Traian Băsescu de a nu veni alături de Alianța pentru Unirea Românilor. Îi înțelegem frustrările domnului Băsescu (până la un punct, perfect normale), dar nu înțelegem cum de domnul Țîcu tocmai ce și-a ratat șansa de a accede în parlament, și mai ales șansa de a face istorie pentru un ideal pe care îl clamează, dar pe care se vede că nu-l slujește tocmai potrivit. Așadar, dacă tot este să vorbim de votul util și de nerisipirea lui, atunci asta se aplică în primul rând P.U.N.-ului, care a înghițit gălușca impusă de marinar prea repede și pe nemestecate: s-ar putea să-i stea în gât. La ora actuală, indubitabil putem afirma că singurii români unioniști autentici din Basarabia sunt cei care s-au unit mai întâi ei înșiși, sub flamura tricoloră de AUR. Trecând peste animozități sau idiosincrazii personale.

În privința pro-europenilor din Republica Moldova, lucrurile nu stau prea diferit. Dacă PAS este acel partid onest pro-european, de ce a servit guvernul propriu, pe tavă, PSRM-ului în noiembrie 2019? De ce nu pomenește nimic de data depunerii cererii de aderare la UE și nu se coordonează cu Ucraina și Georgia? Și de ce, mai ales, nu spune adevărul: că fără reunire, Moldovei i-ar mai trebui vreo 30 de ani până să fie acceptată pe bune în clubul european? De ce, în perioada guvernării sale, PAS-ul nu a adus Republica Moldova în Grupul de la Craiova, pentru coordonare și intensificare a eforturilor de europenizare? (Apropo, știu ei ce e aia, Grupul de la Craiova?) Și de ce nu pomenește nimic de renunțarea la statutul de observator al Uniunii Economice Eurasiatice? Așa face un pro-european autentic? E logodit cu o europeancă (Acordul de Asociere), vrea s-o ia de nevastă (aderarea la UE), dar se duce între timp la bordelul din colț (desigur, ca observator, nu ca participant)? De ce nu deschid tema retragerii Moldovei din C.S.I.? Adică ucrainienii și georgienii sunt mai fraieri, și ne-am găsit noi, deștepți, să fim vițelul ce suge la două vaci! Pe cine credem că mai prostim așa? Poate doar pe noi înșine. Mai curând aici s-ar potrivi o altă zicală: cine fuge după doi iepuri, nu prinde nici unul!

Români basarabeni, fraților! Dacă ne-am săturat de minciună și de sărăcie, atunci măcar odată în ăștia 30 de ani să alegem inteligent! I-am cocoțat noi singuri la putere pe toți hoții și neaveniții, de toate nuanțele. Ba de stânga, ba de dreapta, ba de centru, ba cu Uniunea Vamală, ba cu Uniunea Europeană, și noi am rămas tot la coada Europei. Râd și curcile de noi, de ifosele noastre și de mânza noastră mai mare decât creierul. Când de fapt, în tot timpul ăsta, soluția stă sub nasul nostru, și e prea mare, prea simplă și prea frumoasă ca s-o vedem. Ea se numește, simplu, România. Pe 11 iulie vom face istorie!
 
Puiu Cinescu