Sistemul represiv stalinist i-a înghițit părinții și i-a schimbat viața în totalitate. Istoria lui este o mărturie a calvarului prin care au trecut moldovenii gospodari care au avut nenorocul să ajungă sub ocupația sovietică.
Valentin Rusnac s-a născut în 1937 în satul Moara Nouă (astăzi Maramonovca), județul Soroca. Ca în toate satele din nordul Basarabiei, oamenii aveau loturi întinse de pământ, cai, vite și grădini roditoare. Bunicul lui Valentin, Parfenie Rusnac, locuia într-o casă frumoasă, cu geamuri largi și acoperită cu oale roșii. Satul Moara Nouă era o localitate mare, în care, spre deosebire de multe altele, exista și un spital. Acolo lucrau părinții lui Valentin, Pavel Rusnac și Vera Vâșcu. Ei s-au cunoscut în timpul studiilor la Școala de medici din Bacău.
Înainte să vină rușii, în sat circulau fel de fel de zvonuri îngrijorătoare. Cei care își dădeau seama de pericolul bolșevic, plecau peste Prut. „Mama îi spunea tatălui că trebuie să plecăm și noi, dar el răspundea că nu a făcut nimănui niciun rău și că nu va pleca nicăieri”, povestește cu durere Valentin. După 28 iunie 1940, Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice. La scurt timp, bunicii, toți frații și surorile tatălui au fost arestați și transportați la gara Drochia de unde au fost duși în Siberia. Când Germania a atacat Uniunea Sovietică, unchii au reușit să fugă în România, datorită învălmășelii create, dar bunicii acolo au murit, în taigaua siberiană.
Au împușcat câinele și l-au arestat pe tata
Micul Valentin s-a mutat cu părinții în casa bunicilor. După revenirea rușilor din 1944, diverși activiști comuniști veneau în casă și le cereau ba niște scaune, ba un covor ca să mobileze sovietul sătesc. Bineînțeles că tot ce au luat nu au mai întors înapoi. Între timp, părinții își vedeau de meserie. Pe 10 decembrie 1944, lângă poarta casei s-a oprit o mașină. Din ea au coborât doi NKVD-iști. Erau îmbrăcați în veste albastre și pantaloni negri. Unul din ei s-a îndreptat spre sovietul sătesc, iar al doilea s-a apropiat de poarta casei. „Eu mă jucam cu un câine pufos în curte. Când l-a văzut pe necunoscut lângă poartă, câinele a început să latre. NKVD-istul imediat a scos pistolul și a tras de două ori. Animalul a făcut două salturi spre mine și a căzut mort. Nici nu am reușit să mă sperii, ci am încremenit pe loc”, spune Valentin. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru, NKVD-istul a intrat în casă. Apoi s-a apropiat și al doilea securist însoțit de președintele sovietului sătesc. Mama plângea, iar tatăl stătea în picioare fără să spună ceva. Cei doi NKVD-iști au citit sentința potrivit căreia Pavel Rusnac este arestat, iar averea i se confiscă. Un simplu medic dintr-un sat moldovenesc a ajuns „dușman al poporului” și a fost dus în lagărele din Kolîma, de unde avea să se întoarcă abia în 1961.
Un covor pentru o pâine
Cu averea confiscată, familia Rusnac a ajuns chiriaș în propria casă unde i s-a permis să ocupe doar o cameră. În primăvara lui 1946, agenții fiscali colectau ultimele boabe de grâu din podurile și hambarele oamenilor. Nu lăsau nimic. Din cauza foametei, oamenii mureau pe capete. Prin sat umbla o căruță și strângea trupurile. Veneau săteni din localități vecine și căutau să schimbe un covor pe o pâine. Alții mâncau lobodă și borhot. „Regimul sovietic vroia să nimicească cât mai mulți oameni care trăiau și gândeau altfel. Foamea organizată a fost un instrument simplu și eficient. Dar cel mai important e că nu poți să găsești vinovații”, crede Valentin, reflectând asupra greutăților prin care a trecut. În același an, mama a fost concediată la spital pentru că era soția unui „dușman al poporului”.
Deportarea în Siberia
Neavând nici casă, nici surse de existență, Vera Rusnac cu fiul, au plecat în satul Chetrosu, la rude, unde au trăit în liniște doi ani de zile. Dar în 1948, ea a fost sunată din Maramonovca de către președintele sovietului sătesc, care o ruga să se întoarcă, pentru că duceau lipsă de medici buni. Femeia a refuzat, dar apelurile telefonice s-au repetat în fiecare lună. În primăvara lui 1949, Vera Rusnac s-a întors la fostul loc de muncă. Biata femeie nu știa ce o așteaptă. În noaptea lui 6 iulie, la ora trei noaptea, cineva a bătut în ușă. În pragul casei, stăteau activiștii bolșevici și soldați cu baionetele în față. Un ofițer i-a spus femeii că va fi deportată pe vecie în alte locuri de trai, conform deciziei conducerii sovietice. Alt loc de trai s-a dovedit a fi satul Kargalî din regiunea Tiumen, Siberia. „În prima noapte, după ce am ajuns în Siberia într-un tren de vite, am fost cazați într-o casă din lemn fără geamuri. Dar nu am putut dormi, căci din tavan au început să curgă ploșnițele cu duiumul. Când am ieșit afară, am dat de o altă belea – țânțarii. Doar după ce am aprins câteva ruguri, am putut înnopta”, spune Valentin.
Liber după moartea lui Stalin
În Siberia, Valentin Rusnac a lucrat la o fermă de vaci, iar după terminarea școlii, a fost admis la colegiul mecanic din orașul Șadrinsk, regiunea Kurgan. În timpul studiilor, a pierdut-o pe mama care a fost răpusă de o boală grea. „L-am blestemat pe Stalin și pe toți ortacii săi pentru ce au făcut cu mama și cu poporul nostru. Această ură mă însoțește permanent”, recunoaște acum Valentin, la cei 75 de ani ai săi.
În Șadrinsk, tânărul Valentin Rusnac locuia în cămin și primea o bursă de 35 ruble. Ca să câștige un ban în plus, noaptea descărca vagoane. Colegii săi au observat că are o voce frumoasă și i-au propus să cânte în limba română la un concert în Casa de Cultură a orașului. „Într-un caiet am găsit versurile cântecului „În Bucureștiul iubit”. Am făcut repetiții, fiind acompaniat de un acordeon. În ziua concertului, au venit două mii de oameni. Și iată-mă pe scenă cântând „În Bucureștiul iubit”. Spectatorii m-au aplaudat foarte mult. Le era interesant să audă un cântec străin”, spune Valentin. Odată, după moartea lui Stalin, tânărul a fost chemat în stradă de un bărbat de vârstă mijlocie. Fără să se prezinte, acesta i-a spus lui Valentin că este liber și poate să plece unde vrea. Apoi a plecat fără niciun cuvânt în plus. În 1957, Valentin Rusnac a absolvit colegiul și trebuia să aleagă între a rămâne în Siberia sau a veni în Moldova. „Nu știu ce soartă aș fi avut dacă rămâneam. Eram singur. Am hotărât să vin în Moldova, pentru că mă trăgea acasă, ca pe toți moldovenii”, oftează Valentin. Acum la o vârstă a înțelepciunii, Valentin Rusnac nu-i dorește nimănui un singur lucru: să fie trezit noaptea și amenințat în propria casă de baionete, ca apoi să fie dus în necunoscut.
