Pe profesor îl poţi recunoaşte cel mai uşor: e tacticos în vorbire, va oferi neapărat, indiferent de mediul în care se află, nişte sfaturi ori vreo două-trei argumente din materia pe care o stăpâneşte, va aborda problema şcolii, a învăţământului şi într-un cadru festiv – fie nuntă ori cumetrie. Aşa a fost pedagogul în toate timpurile. Profesia sa, care l-a format să transmită mai departe tot ce cunoaşte, uneori i-a acordat şi loc de a monopoliza ceea ce spune, pentru că aşa scrie în carte, iar cărţile niciodată nu mint.
În profesor poţi să mai arunci… cu câte o floare
Din păcate, profesorul de altădată nu mai este la fel. Lumina din el nu mai străluceşte aşa cum strălucea odată. Guvernanţii îi pasează importanţa sa în stat, îl şterge din listele profesiilor cu priorităţi şi îi aruncă câte o primă atunci când are nevoie de conştiinţa sa de intelectual cu responsabilitate, doar când vin alegerile. Se mai găseşte câte un discipol care, peste ani mai aruncă în el cu câte o floare. Pentru că profesorul este acel, care prin sacrificiul său trage lumea înainte,dar care, de obicei, sfârşeşte martir. În ajunul zilei sale profesionale vreau să-mi amintesc despre acei pentru care Domnul Trandafir a lui Mihail Sadoveanu, Dăscăliţa lui Octavian Goga, învăţătorul Creangă, care le da copiilor, din puţinul său turte dulci, au mai rămas modele de adevăraţi dascăli. Îi port în inimă doar pe acei, care, în ciuda piedicilor morale și financiare din RM, au naivitatea autentică a meseriei lor să nu se abată de la Drumul spre Centru. Le port un deosebit respect acelor colegi pentru care pedagogia este un modus vivendi.
Dascăli care fac din vârsta lor o Academie mobilă
De la Creangă încoace mai sunt profesori care fac gesturi de caritate necondiţionat? O apropiere între mentor și discipol, oare cât de duhovnicească este astăzi? Tendința adevărată de a stabili un învățământ de calitate și în Republica Moldova, după modelul finlandez, cât este de funcțională? Sunt întrebări la care poate și trebuie să răspundă fiecare angajat în pedagogie. Dar atâta timp cât profesorul este în așteptarea unui strat nutritiv mai bun și e mereu în topul așteptării, lipsa unui salariu decent, îi diminuează motivația profesională. Totuși, dascălii pentru care vârsta academică nu este o povară, dar au făcut din ea o Academie mobilă, mai sunt mulți în învățământ. Dascăli cu idei aerisite, pregătiți să „șteargă colbul de pe cronice bătrâne”, sunt chemați să ducă mai departe dinastia de păstori buni ai școlii românești, menită să-și găsească un loc bun sub soarele Europei. Dar pentru aceasta, și unii, și ceilalți trebuie să se angajeze într-un război total împotriva fraudelor intelectuale prezente: mita, docilitatea nefondată, conspirația – o relație bine mascată în prietenia părinte, școală, elev, pedagog,- indolența de viitorul țării fără creiere tinere. Cu alte cuvinte, schimbările din noul Cod al educației nu poate să sperie acele cadre didactice dacă pregătirea acestora depășește dragostea specialității lor. Așadar, legenda despre profesorul, ale cărui capacități îl înlocuia, în trecutul istoric al țării noastre, pe filozof, pentru că au fost puțini, pe militar, pentru că nu am prea avut armată, pe preot, pentru că mulți nu aveau chemare, încă nu-și pierde din autenticitate. Profesorul, și în condițiile sale modeste de trai, înclină să slujească moralității, conștiinței sale de a face mai puține compromisuri în această lume tentantă de averi. Chiar dacă urarea Ab imo, pectore nu a devenit obositor să o asculți, câte un domn profesor există printre noi, există în noi, restul sunt amintiri și admirație pentru cei care ne aduc lumină și ne formează orizontul cultural.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
