A colaborat la revistele „Stare de urgenţă” şi „Contrafort”. În cadrul Concursului Naţional pentru Dramaturgie din anul 2007, pentru piesa „Dor de cuc” i-a fost acordat Premiul pentru debut.
Era joi, trecut de ora unsprezece. Mia îşi sorbea cafeaua fierbinte privind somnoroasă prin geamul aburit la trecători şi lapoviţă când sună Mocanu. După ce se prezentă exagerat de ceremonios pentru un om pe care-l cunoşti de ceva timp, o anunţă cu voce gravă că Vâlcu, cu care pălăvrăgiseră până după miezul nopţii trecute la cafeneaua Speranţa, fusese găsit fără suflare pe scară, lângă uşa propriului apartament. Cică dăduse de el soţia care ieşise foarte devreme având o urgenţă, destul de matinală, la serviciu. La ţipetele ei, se arătaseră pe la uşi vecinii, cineva anunţase imediat Salvarea, apoi se telefonă la poliţie, pe urmă femeia năucită îşi sună şeful şi, numaidecât, îl înştiinţă şi pe Mocanu, prieten de familie, care se grăbi să-i comunice vestea Miei.
– Drace! exclamă scăpând ceaşca din mână şi simţind arsura pe coapsă. M-am fript! Ufff!…
– Au deschis o anchetă, se auzea Mocanu în receptor. Adineauri au trecut pe la mine, acum discută cu colegii lui de birou şi cred că o să vă telefoneze în curând şi pe dumneavoastră, adăugă pe un ton iritant de grijuliu. Le-am zis că aseară am stat la taclale până târziu. Nu înţeleg nimic! Dumneavoastră vă simţiţi bine? întrebă oarecum încurcat.
– Da. Mulţumesc, răspunse sec. Mi-e încă somn, mi se învârte capul şi nu prea înţeleg nici eu ce tot spui acolo. Am cam exagerat aseară şi… cred că… gluma lui Vâlcu e… cel puţin nereuşită. Poţi să-i transmiţi asta, domnule Mocanu, rosti accentuându-i pe un ton ironic numele şi îndată întrerupse legătura.
„Ce tip! Un nesimţit şi Mocanu ăsta!”, îşi zise în timp ce pipăia orbeşte sub cadă în căutarea cârpei. Îşi aminti ca prin ceaţă discuţiile din seara trecută, vorbele apăsate ale lui Vâlcu, ochii ceia de bestie blândă, mâinile care atingeau în neştire masa şi mai cu seamă eforturile lui disperate de a fi stăpân… pe situaţie, de a se controla şi de a-i fi în cot. Observase şi îi plăcu abilitatea lui de a se da deodată peste cap şi a se arăta bine dispus şi oarecum nonşalant, atunci când li se alătură Mocanu şi Ciocan şi, mai apoi, ceilalţi – chefliii întârziaţi care îi înveseliră de-a binelea pe toţi. Veni lângă fereastră şi se opri privind pata mare de cafea, concentraţiile insulare de zaţ. Examină cu atenţie abstracţia de pe parchet forţându-şi imaginaţia, dar nu descoperi decât ceea ce i-ar fi plăcut să vadă acolo – profilul serios al lui Vâlcu şi ceva ce semăna cu o cifră conturată pe orizontală, un opt în poziţia infinităţii. „Tâmpenii de om nedormit”, rosti aplecându-se şi îmbibând lichidul cald încă. Apoi simţi acut, tot mai fierbinte, arsura de pe picior.
De vreo jumătate de oră, Mocanu se învârtea prin birou, ieşea în coridor şi, îndată ce dădea cu ochii lui uluiţi de colonel, zâmbea vag şi încurcat, făcea cale întoarsă, păşind agitat, dar neauzit pe covorul vişiniu. După tot ce se întâmplase de dimineaţă, cafeaua dublă îi spori şi mai mult agitaţia şi, cum momentan nu avea voie să părăsească sediul fundaţiei, simţea că-i crapă răbdarea, că i se desface ţeasta şi că trebuie să facă ceva, să se mişte, să vorbească sau să se dreagă cu vreo tărie. „Nu prea înţeleg nimic. Ce i-o fi venit?… Ce naiba se întâmplă?…”, repeta pe sub nas.
(…)Mia fu telefonată când tocmai se gândea la vestea bizară pe care i-o comunicase Mocanu. Încă nu ştia ce să creadă. Că e un banc prost i se părea deocamdată cea mai admisibilă variantă. Colonelul o rugă să-i zică adresa la care locuia sau întrebă dacă e dispusă să vină la fundaţie. Acceptă să se prezinte într-o oră la „Arteria” şi se grăbi. Vâlcu,… gândi în timp ce-şi încheia nasturii de la mantou. Ce-i cu farsa asta de prost gust? Ce tare te ţineai aseară! Şi… acum… Oare să nu mă fi trezit încă de-a binelea?
(fragment)
Emanuela Sprânceană
