"Nu sunt datoriile noastre. Nu le vom plăti!". Strigătul de disperare al grecilor, al spaniolilor, al românilor, este consecinţa unei realităţi absolute şi absurde: datoriile suverane ale statelor sunt datorii contractate opac, fabricate de către un stat omniscient şi omniprezent, care nu a dat socoteală nimănui şi care refuză să răspundă unor întrebări legitime într-o democraţie de drept: de ce ne-am îndatorat ca naţiune, cine ne-a împrumutat, cu ce dobândă, cui trebuie să restituim? Afirmaţia este valabilă oricărui stat îndatorat, că se numeşte România, Franţa, Italia, Grecia…Este, dacă doriţi, un silogism am amărăciunii.
Datoria este fabricată de state, alimentată cu alte datorii, pentru a acoperi alte dobânzi, într-o spirală care a scăpat nu numai de controlul cetăţenilor, care populează o agora asupra căreia nu au control, dar şi de sub controlul celor care au contractat-o. Nebunie colectivă? Din păcate, nu suntem pe vremea unui Vlad Ţepeş, care ar fi închis nebunii într-o casă şi le-ar fi dat foc, pedepsindu-i pentru avariţie şi egoism, pentru indiferenţă crasă şi inconştienţă, ci într-o lume în care, din păcate, momentul schimbării încă nu se întrevede. Suntem în faza în care, asemeni unor animale bazice, atavice, învăţăm, reînvăţăm, să supravieţuim. Lecţia de bază a omenirii, uitată atât de uşor şi de atâtea ori de-a lungul timpului.
Din acest punct de vedere, a afirma, aşa cum au făcut-o responsabilii francezi ai asociaţiei transeuropene Euroalter, organizator al festivalului Transeuropa (al cărui ziar-manifest în mai multe limbi străine a beneficiat de talentul europeanului Dan Perjosvchi), care tocmai s-a încheiat la Paris dar începe mâine la Cluj, că soluţiile naţionale, populare, de răspuns la criză, sunt prea locale, şi greu de imaginat la scară europeană, este oareşcum eronat. Repet, europeanul nu este într-o fază în care poate schimba ceva, protestele pe care le vedem apărând şi înmulţindu-se ca ciupercile după ploaie (ieri în Spania…), sunt doar urlete de frustrare şi disperare. Este adevărat că în istorie, aşa cum a scris-o Jean Monnet, cum au decriptat-o alţii, progresul apare doar pe fond de interzis şi de disperare, dar deocamdată suntem în faza de "supravieţuire". Intr-un moment în care încercăm să înţelegem, înainte de a o lua razna.
Deci, în Spania apar Băncile timpului(fiecare aderent pune în comun ore disponibile, cuantificate şi cedate altui aderent care are nevoie de o mână de ajutor în casă). Relaţie bazată pe schimb. În Franţa apar aşa-numitele SEL (Systèmes d’échange locaux), în care aderenţii schimbă între ei bunuri, servicii, informaţii, cunoştinţe, talente. În alte ţări se vorbeşte din ce în ce mai mult de economie socială şi solidară, de un "al treilea sector".
Considerente şi ingrediente ale lumii imaginate de Thomas More, o insulă utopică în care banul nu există. Ca la Amsterdam, unde dacă întreprinzi ceva pentru a-ti face casa mai ecologică, sau prin care aduci un folos societăţii (de ce nu să creezi un club de şah în propriul apartament, astfel încât copilul tău autist să aibă mai mulţi prieteni?) câştigi "makkis", cu care poţi de exemplu, să mergi la cinema.
În România există dintotdeauna CAR-urile, şi "casieriile de ţigani" (procedeu prin care mai mulţi angajaţi pun deoparte lunar o mică contribuţie a cărui sumă revine, cu rândul, fiecăruia). La Cluj şi Tuzla se aude că până şi primăriile se apucă de troc din lipsă de lichidităţi. Aţi auzit de barter? Ar trebui încetăţenit şi Bruxelles ar trebui să-i laude meritele, în loc să-l înfiereze asemeni unui procedeu de evaziune fiscală.
Adevărul este că trăim într-o societate de consum în care individualismul primează şi recursul la comunitate, la comunitarism, la troc, devine o tară, un gest spontan prin care fiinţa umană se întoarce spre primordial, spre atavic, spre valori sigure. Într-un 2012 al disperării europenilor, care celebrează, dacă nu ştiaţi cumva, şi anul internaţional al Caselor de Ajutor Reciproc (aproape 3 500 în România, 54 000 în 97 de ţări ale lumii), George Bernard Shaw avea dreptate. Pentru el oamenii se împart în două categorii: cei care privesc lumea aşa cum este ea şi se întreabă de ce? şi cei care îşi imaginează lumea aşa cum ar trebui să fie şi îşi spun de ce nu?
via Presseurop
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
