Pentru noi, cei care știm că Iisus a înviat din morți și S-a înălțat la cer, faptul că a mers pe ape nu mai reprezintă o minune de neînțeles. Dacă prin Iisus (Cuvântul întrupat al Tatălui), Dumnezeu a creat lumea, ni se pare ușor de înțeles ca toată creația să I se supună, de la om la apă. Dar când ucenicii au văzut aceasta nu știau încă de cele ce vor veni. Ba mai mult, vedem că ei încep să își dea seama că Iisus e Fiul lui Dumnezeu. Și să nu uităm că El a mers pe apă imediat după înmulțirea pâinilor.
Însă altă învățătură extrem de importantă se desprinde din acest episod. Și mă refer la dialogul cu Petru. Privind Petru spre Iisus, a putut merge pe apă, apoi lăsându-și atenția atrasă de vânt, a început să se scufunde. Și aici avem două momente esențiale, pilduitoare pentru viața noastră: Iisus îl ceartă pe Petru pentru puțina lui credință, de unde înțelegem că dacă ar fi rămas puternic în credință nu s-ar fi scufundat, dar în același timp îi întinde mâna și îl prinde.
Nicicare dintre noi nu are atâta credință încât să meargă pe apă. Deci atunci când ne apucă valurile vieții, ne lăsăm distrași de vânt și ne scufundăm. Fiindcă suntem puțin credincioși. Dar strigăm și noi ca Petru: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus în dragostea Lui atotcuprinzătoare ne întinde mâna și ne prinde.
Toți avem greutăți și Îl chemăm pe Hristos, Dumnezeul nostru, în ajutor. Și toți ne lăsăm distrași de vânt. Dar chiar cunoscând noi înșine puțina noastră credință, avem nădejde să strigăm: „Scapă-ne, Doamne!” și să știm că mâna Lui ne prinde. Așa cum cred și strig și eu în acest moment pentru cei pe care îi iubesc și cum trebuie să facă fiecare creștin.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
