Din păcate, a uitat să menționeze cum va soluționa problemele care au transformat Moldova dintr-o poveste de succes în „rușinea” Europei. Viziunea politică a liderului partidului dominant din majoritatea de la guvernare se rezumă la afirmația: „Estul nu ne poate oferi acele condiţii de democraţie şi dezvoltare economică, pe care ni le oferă Vestul”. Este trist, dar reprezentativ, pentru politicienii din R. Moldova să creadă că există doar est și vest, cum rămâne cu Estonia, Lituania și Letonia, care sunt la nord de noi? Sunt aceste state un model de democrație și dezvoltare economică? Coreea de Sud, la mii de km est de noi, este sau nu un model economic? Statele Baltice, după destrămarea URSS, au decis că perioada Cortinei de fier a fost, în realitate, o ocupație și au revenit la legile de dinainte de „eliberare”. Statele Baltice au avut nevoie de 14 ani ca să treacă de la statutul de Republică Sovietică Socialistă independentă la stat membru al UE. Marian Lupu știe exact cât de puțin înțelege audiența sa pașii birocratici, necesari aderării la UE. Spre exemplu, Serbia și-a depus „oficial” candidatura pentru a deveni membră a UE în decembrie 2009. Acest statut i-a fost acordat oficial de către UE în 2012. Suntem în 2016 și nu se știe dacă Serbia va reuși să îndeplinească condițiile necesare pentru a fi acceptată. Serbia este vecină cu 4 state membre ale UE – Croația, Ungaria, România și Bulgaria. Merită menționat, că Serbia are un PIB per capita de aproape 4 ori mai mare decât cel al R. Moldova și foarte apropiat de cel al Bulgariei (4915 USD – Bulgaria; 4245 – Serbia și, doar 1190 USD – Moldova).

2019 – 2029

Unul din motivele care a ținut Serbia în urmă de vecinii săi balcanici e clasa politică duplicitară care (dimineața) declară că vrea să adere la Uniunea Europeană, iar (seara) își aduce aminte de „relațiile speciale” cu F. Rusă. Vecina Serbiei, Croația și-a depus candidatura pentru a deveni membră UE în 2003 și a devenit cel de-al 28-lea stat membru, în 2013. Dacă, printr-un miracol, R. Moldova și-ar depune candidatura în 2019, urmând precedentul Croației, am putea deveni membri cu drepturi depline în 2029. Această realitate nu este „bună” pentru discursurile bombastice, pe care le spun politicienii la televizor, în ultimii 20 de ani. La TV ei încearcă să amâne cât pot de mult rezolvarea unor probleme, care se pot face astăzi. Prima problemă ușor de rezolvat este încetarea defilării în genunchi în fața F. Ruse, această postură nu este doar umilitoare, dar și total ineficientă.

Liderii PDM, care au votat alături de PSRM și PCRM o declarație cretină de „neutralitate permanentă”, știu foarte bine că neutralitatea a fost inclusă în Constituția din 1994 la solicitarea Moscovei, noi primind garanții de la Moscova, că după votarea ei – armata F. Ruse se va retrage. La 22 de ani de la includerea neutralității în Constituția R. Moldova – singura entitate care încalcă fără emoții legea supremă a țării rămâne F. Rusă. Această poziție de sclav este o garanție că R. Moldova nu va depune niciun fel de candidatură la UE nici în 2019 și nici mai târziu.

Logica integrării și promisiunile televizate

Logica minciunii a devenit o supralege respectată mai ceva ca o dogmă religioasă. Spunem minciuni rușilor că „suntem de partea lor”, spunem minciuni europenilor că „vrem să ne integrăm”, iar a minți electoratul e chiar și mai simplu, el fiind incapabil să sesizeze minciuna sau să riposteze pentru a-și apăra interesele.

În R. Moldova promisiunile electorale sau „declarațiile politice” sunt un alt sinonim pentru minciună, lucru inofensiv pentru moment, dar, în timp, odată cu acumularea în societate a unor așteptări, aceste promisiuni vor ajunge la scadența lor și, pe lângă dezamăgire evidentă, vor urma crize de neîncredere în tot ce înseamnă stat, care se poate termina cu o nouă prăbușire în haos. Retorica aceasta, iresponsabilă, este mai periculoasă decât unele brigăzi de infanterie motorizată, staționate ilegal în RM, în loc să se folosească de criza socio-economică actuală pentru a explica oamenilor la ce trebuie să se aștepte de la „reformele” dureroase, prin care au trecut toate statele care au aderat la UE, se aruncă pe piața promisiunilor fără acoperire și care vor face și mai mult rău societății.

Poate 2029 nu e o dată atât de depărtată și ar fi acceptată de cetățeni, dacă ar exista garanția, că atunci, 100% suntem membri ai Uniunii Europene. Dar proiectul european trece o perioadă complicată și tulbure, referendumul Marii Britanii de a ieși din UE, revenirea, în forță, la putere a partidelor euro-sceptice și naționaliste, în Austria, Franța sau Germania nu sunt elementele care ar spori încrederea că aderarea RM în 2029 este sigură. Întrebarea (echivalentă cu sarea în ochi) pentru unii lideri din PDM este ce se întâmplă dacă proiectul european (mai mult retorico-electoral) eșuează și de acolo se va spune că porțile sunt închise și nu se vor mai accepta alți membri. Ce promisiuni bombastice vor debita, pe la televizor, liderii de carton ai partidelor de pe Bâc? Teoretic, în orice alt moment istoric, alternativa la proiectul european ar fi „relația strategică” cu F. Rusă, dar „ruso-fanii” din PDM nu pot să nu știe prin ce trece economia rusească în această perioadă. În 2015, PIB-ul F. Ruse a scăzut cu 3.8%, iar în 2016, scăderea va fi de aproximativ 0.6%. Nu există niciun indicator care ar arăta că, în următoarele veacuri, va exista o creștere economică similară cu cea din perioada 2003-2013. Această nouă realitate economică este dublată de izolarea geografică a R. Moldova de F. Rusă, prin Ucraina, care, deși părea în spatele nostru în drumul spre UE, are o societate mai determinată să scape de sclavia rușilor și să intre pe traiectoria euro-atlantică. În timp ce ucrainenii dezleninizează țara, iar monumentele, busturile și simbolica sovieto-comunistă e aruncată la groapa de gunoi a istoriei, în Parlamentul de la Chișinău, fanaticii boleșvici, alături de junii kremliniști, votează „declarații” comune cu „proeuropenii” de la putere. O asemenea atitudine duplicitară nu poate să nu fie sesizată și de vecinii noștri de la Kiev sau din capitalele europene, iar nota pentru această atitudine ipocrită va veni, poate mai curând decât speră unii.

Opoziția de carton vs. realitatea

După câteva săptămâni calme din punct de vedere politic, a urmat un weekend tumultos care a culminat cu un protest „viu și vibrant”, după cum era supraapreciat de către unii din organizatori. Dacă la ultimul protest organizat de NUD (Năstase, Usatîi și Dodon) au fost în jur de 40-50 de mii oameni, iar la acesta doar câteva mii, o aritmetică elementară ne arată, care era ponderea oamenilor de partid cu viziuni specifice aduși contra-cost la acele manifestații. Imaginile surprinse de fotografi arată că la acest protest a venit un alt „contingent” de electorat decât la cel mai mare protest reușit de Platforma DA, în septembrie. Motivul dispariției sentimentului de aderență la protest este lipsa unor cereri care să scoată oamenii în piață. După numirea unui nou guvernator la BNM și alegerea unei date pentru alegerile prezidențiale, opoziția a rămas în pană de idei și nu știe ce să ceară. Înțelegând că guvernarea nu este determinată să cedeze puterea cu una cu două și, văzând că aceasta reacționează la cerințele lor, opoziționerii n-au nicio revendicare pentru care merită să ieși în stradă. În ciuda unei isterii mediatice, susținute de televiziunea afiliată Partidului DA, oamenii au rămas acasă. S-au ars de prea multe ori cu aceste partide de pe Bâc, care sunt bune numai de vorbit pe scene sau la TV.

Este dreptul oricărui cetățean să organizeze proteste, dar ce fel de încredere pot avea cetățenii în tine, când ții Piața Marii Adunări Naționale „doar” pentru tine și nu faci nimic cu ea? Acele câteva corturi, în care, în mare parte, nu stă nimeni, sunt o imagine reprezentativă pentru întreaga mișcare civică protestatară, care ține captivă o idee, de care, speră, să profite electoral.

Dacă alegerile prezidențiale vor fi câștigate de candidatul promoscovit, în mare parte, vina pentru această „victorie” va cădea și pe gruparea protestatară, care este oarbă la realitatea politică și care, ca întotdeauna, în politica de pe Bâc, încearcă să utilizeze energiile populare în scopuri electorale, din care câștigă doar șefii din umbră, care-i finanțează din exterior. Singura soluție pentru evitarea alegerii în fruntea RM a unui dodonist este maturizarea segmentului proeuropean și formarea unei echipe solide, care ar putea propulsa un candidat capabil să bată atât candidatul pro-moscovit, dar și pe cel pro-guvernamental.

Dăm start…

Aproape o lună în urmă, la Chișinău a avut loc cel mai mare marș unionist, organizat de o grupare de organizații nonguvernamentale care au reușit să scoată în piață un număr de trei patru ori mai mare decât cel ieșit duminică. Acel marș a demonstrat că mișcarea de reunificare este cea mai puternică și convingătoare grupare din opoziție cu viziuni proeuropene din R. Moldova. Ea este în opoziție și față de statul mincinos, pretins independent (dar sclav al politicii imperialiste) și față de opoziția de carton, care a avut noroc să se producă jaful secolului, iar ei, astfel, au avut șansa să se autonumească salvatori ai națiunii pe la televiziuni și pe scena din PMAN. Mișcarea de reunificare a devenit atât de populară după ce societatea s-a maturizat și a înțeles cum a fost înșelată în acești 20 de ani. E timpul ca mișcarea de reunificare să se maturizeze pe interior și să confirme așteptările aderenților săi. Propulsarea în fruntea ei a unor lideri din secolul trecut nu este un pas care să ne facă optimiști. Deși tinerețea în sine nu este o virtute, avem nevoie de tânăra generație să ducă mai departe lupta începută în anii ‘90, ea are nevoie de această luptă pentru a se căli, pentru bătăliile care urmează.