Unul dintre acestea mi se pare că necesită o privire mai atentă: conflictele internaționale generate de traseele propuse pentru construirea a două noi conducte, prin care gazul natural produs în Qatar și Iran să fie pompat către piețele europene, aflate într-o cronică „foame” energetică, recte într-o dependență bolnăvicioasă de exporturile rusești. Iar în centrul acestor conflicte se află Siria.
Cu circa 200 km de țărm la Marea Mediterană, locația geografică a Siriei o face un centru atrăgător de export pentru producătorii de petrol și gaze din țările Orientului Mijlociu fără ieșire la mare și cele care vor să-și exporte produsele rapid către Europa. Și dacă în trecut locația strategică a Siriei și porturile sale relativ calde (Latakia, Tartus) de pe țărmul mediteraneean au fost considerate valori naționale, acum acestea s-au transformat în cauzele unor litigii grave: războiul civil, exodul masiv al unei părți a populației, instaurarea Statului Islamic, mii de morți și răniți etc. Siria se găsește acum foarte aproape de centrul unui efort competitiv al regatelor sunnite islamice și al națiunilor europene, care doresc să pompeze gaz ieftin din Orientul Mijlociu în Europa și în alte părți. Iar pomparea implică existența funcțională a gazoductelor. De aici încep multe lucruri, nemenționate de cele mai multe ori în comentariile pe care le-am citit până acum.
Siria – locul de trecere a trei gazoducte majore
Cu o lungime de 1.200 km și o capacitate de 10,3 miliarde m3/an, Gazoductul Arab (Figura 1) transportă gaz din Egipt prin Iordania până la Homs (Siria). Există și o ramificație (Arish – Ashkelon) pentru livrarea gazului în Israel. Începută în 2003, construcția Gazoductului Arab a fost sprijinită de țări vest-europene, precum și de Arabia Saudită și Qatar. Inițial, conducta trebuia să continue spre nord, din Homs până în Turcia (Kilis), de unde combustibilul putea fi pompat către Europa. Dar președintele sirian Assad s-a opus în iulie 2011 acestei extinderi în favoarea construirii unui nou gazoduct Iran-Irak-Siria-Liban, numit Gazoductul Prieteniei, de către țările implicate, sau Gazoductul Islamic, de către unele țări vestice (Figura 2).
Cu o lungime de peste 5.500 km și o capacitate proiectată de pe 40 miliarde m3/an, Gazoductul Islamic ar transporta gaz din zăcământul South Pars /North Dome (zona iraniană) pentru clienți europeni, precum și pentru Irak, Siria și Liban. Noul gazoduct propus ar concura evident cu Gazoductul Arab și cu Gazoductul Nabucco în ceea ce privește livrarea de gaze naturale către Europa.
Majoritatea arabilor văd Gazoductul Islamic ca pe o conductă șiită servind interesele șiite. La urma urmei, ea pleacă din Iranul șiit, trece prin Irakul șiit și se oprește în zona șiită din Siria. Nu e de mirare, așadar, că țările dominate de sunniți din Golful Persic să aibă atât motive religioase, cât și economice, de a preveni construirea Gazoductului Islamic. Până în prezent, țările din Golf s-au opus violent dorinței Siriei de adoptare a Gazoductului Islamic prin înarmarea rebelilor din Siria în scopul destabilizării regimului Assad. De exemplu, Qatarul (o națiune de circa 2 milioane locuitori) a cheltuit 3 miliarde dolari pentru a suporta rebelii sirieni. Motivul principal? Qatarul este cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat din lume și inițiatorul Gazoductului Qatar-Turcia (Figura 2).
Această nouă rută de transport al gazului din zona qatariană a zăcământului South Pars /North Dome către Turcia, ar oferi posibilitatea de alimentare a proiectului strategic Nabucco, prin care curge gaz din Asia Centrală către Europa, ocolind Rusia. În cazul realizării noului gazoduct, rolul Turciei de hub energetic/putere regională ar crește considerabil, motiv pentru care autoritățile de la Ankara s-au arătat foarte entuziasmate de noua propunere.
Gazoductul Qatar-Turcia a avut inițial două trasee propuse: unul prin Arabia Saudită, Iordania și Siria, iar celalalt prin Arabia Saudită, Kuwait și Irak. Prima rută a fost respinsă de Siria în 2009 pentru a proteja interesele aliatului său, Rusia, furnizorul principal de gaze al Europei. A doua rută a fost respinsă de Arabia Saudită (Irakul este majoritar șiit).
Capacitatea de transport a gazoductului Qatar-Turcia nu este menționată, dar considerând resursele din Golful Persic și regiunea estică a Mediteranei, ea ar putea depăși pe cele ale Gazoductelor Islamic și Nabucco combinate, sfidând astfel proiectul South Stream al Rusiei.
În 2012, analistul Felix Imonti, a sugerat că implicarea Qatarului în războiul civil din Siria a fost bazată parțial pe dorința emiratului de a construi gazoductul către Turcia prin Siria:
Descoperirea în 2009 a unui câmp gazeifer lângă Israel, Liban, Cipru și Siria a deschis noi posibilități de a ocoli bariera saudită și a asigura o nouă sursă de venit. Gazoductele sunt deja instalate în Turcia și gata să primească gaz. Numai Al-Assad se opune. Qatarul, împreună cu Turcia, ar dori să-l îndepărteze pe Al-Assad și să instaleze o organizație de tip Frăția Musulmană. Este cea mai bine organizată mișcare politică în societatea haotică siriană și poate bloca eforturile Arabiei Saudite de a instaura un regim mult mai fanatic, de tip Wahhabi. Odată ce Frăția este la putere, conexiunile multiple ale Emirului [din Qatar] cu grupările Frăției din regiune trebuie să-i faciliteze găsirea unor parteneri amicali și cu brațele deschise în Damasc.
Planul gazoductului Iran-Irak-Siria a fost o sfidare directă la adresa planurilor Qatarului. Nu e de mirare că prințul saudit Bandar bin Sultan, într-o încercare eșuată de a mitui Rusia să-și schimbe poziția în problema siriană, i-a spus președintelui Putin că „orice regim va veni după Assad, va fi complet în mâinile Arabiei Saudite” și a promis că „noul regim nu va semna nici un acord care să permită vreunui stat din Golf să-și transporte gazul prin Siria către Europa și să concureze cu exporturile de gaz ale Rusiei”. Când Putin l-a refuzat, prințul saudit a promis acțiuni militare.
Dacă gazul din Qatar va începe să curgă către Europa, asta va însemna o lovitură semnificativă pentru Rusia. Astfel că războiul civil din Siria este mai mult despre un gazoduct decât despre viitorul poporului sirian. Să ne amintim că acordul pentru proiectul Nabucco a fost semnat în 2009 de câteva țări europene (printre care și România), împreună cu Turcia. Acordul stipulează transportul gazului prin Turcia către Austria, ocolind Rusia. Gazul din Qatar ar urma să suplimenteze pe cel din Asia Centrală. În plus, Gazoductul Arab ar trebui, teoretic, să aducă gaz din Libia în Egipt și de acolo, prin Siria, să ajungă tot în Nabucco. Problema cu toate aceste planuri este că Siria, sprijinită de Rusia, se opune.
Principale orașe implicate în războiul civil din Siria sunt Damasc, Homs și Aleppo, adică exact acele orașe prin care gazoductele propuse ar trebui să treacă. Faptul că, recent, armata siriană, cu ajutorul bombardamentelor rusești, a avansat mult către Aleppo, nu este întâmplător. Iar exportul de gaz iranian către Europa ar avea loc prin portul Tartus, care este închiriat de Rusia pentru a găzdui singura sa bază militară din Mediterana. Această situație nu este satisfăcătoare pentru Qatar și țările europene importatoare de gaz.
Se poate spune, după considerațiile de mai sus, că războiul civil din Siria este un proxy pentru bătălia din Gazoductstan: Cum trebuie să ajungă gazul în Europa? Pe traseul Iran-Irak-Siria-Marea Mediterană, sau pe direcția Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia?
O complicație suplimentară în situația haotică din zonă o reprezintă existența și activitatea Statului Islamic (ISIS), finanțat de Arabia Saudită și Qatar, dar necontrolat de acestea. Liderii fracțiunilor regionale ISIS caută surse de venit care să le permită să-și devanseze rivalii și, în cele din urmă, să-și câștige independență politică față de stăpânii din Golf. ISIS a capturat suficiente câmpuri petrolifere din Siria și Irak, de pe urma cărora obține venituri de circa $3 milioane/zi, pe piața neagră din Turcia și alte țări din zonă.
Intervenția militară a SUA și aliaților săi (Franța, Marea Britanie, EAU, Arabia Saudită ș.a.) în războiul din Gazoductstan, cu scopul declarat de a distruge Statul Islamic, a venit după încercarea inițială de îndepărtare de la putere a lui Bashar Al-Assad prin intermediul așa-numiților rebeli „moderați” (?). Dacă Statele Unite vor reuși să înlăture regimul Assad, va fi o victorie pentru Saudiți sau Qatar (posibil, pentru ambele state) și o lovitură dură pentru Rusia, care nu va mai putea împiedica curgerea gazului din Golful Persic către Europa, micșorând astfel profiturile Gazprom. Devine astfel ușor de înțeles interesul subit arătat de Vladimir Putin pentru apărarea regimului Assad cu ajutorul aviației militare rusești.
În concluzie, ceea ce se întâmplă acum în Gazoductstan este un conflict geopolitic strategic (Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie și bani. Legătura conflictului cu armele chimice este subțire sau nu este deloc.
sursa: contributors.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
