Unul dintre aceștia este meșterul popular Valentina Ursu, din satul Vălcineț, raionul Călărași, în gospodăria căreia țesutul la război a renăscut și grație căruia, spune ea, creează straie naționale cu care „va juca” pe scenă, chiar și după moartea ei. Totodată, lucrările Valentinei Ursu au fost prezentate și apreciate la expoziții din toată lumea, precum Rusia, Germania, Franța, Azerbaidjan, Turcia. 

După ce ani buni a fost profesoară de limba română la școala din satul Vălcineț, în ultimii 22 de ani a devenit meșter popular cu acte în regulă. Totuși, Valentina Ursu recunoaște că, atunci când era copil, țesutul era o corvoadă pentru ea. „Mama mă punea cu de-a sila să țes și mă tot gândeam în sinea mea cum să scap de îndeletnicirea aceasta. Îmi juram că nu voi țese în viața mea. Chiar dacă mama mă lăuda în sat pentru ceea ce făceam, m-am gândit că, odată ce mă mărit, nici nu mă voi apropia de stative”, ne dezvăluie zâmbind meșterița.

Își așteaptă fiica să-și ia zestrea

Între timp, Valentina Ursu a început să țese pentru a-i plăcea soacrei sale, care vorbea cu multă pasiune despre străvechea îndeletnicire și, de atunci, continuă să creeze, pentru că „lucrul bun se întreabă cât timp e făcut”. „Eu eram tânără și am vrut să fiu dragă soacrei. Așadar, mă sculam dimineața devreme, pentru că sporul omului e de dimineață și țeseam”, spune Valentina.

Dacă la început țesea prosoape, ulterior, după ce a născut o fetiță s-a gândit că trebuie să țese mai zdravăn pentru zestrea fetei. „Când se însoară băiatul, nu-i trebuie zestre, dar mireasă. Așa că am început să fac fețe de mese, prosoape albe, țoluri, cadril pentru zestrea fiicei mele”, spune zâmbind meșterița. Dar soarta a fost ca singura ei fată să se mărite cu un american, iar cufărul cu zestre stă și astăzi într-un loc bine dosit, în speranța că fiica se va întoarce acasă și-și va lua zestrea.

Totodată, Valentina Ursu a lucrat opt ani la Academia de Științe. „Pictorii făceau modelul, iar eu le aplicam pe pânză. De 22 de ani, țes tot timpul, iar lucrările mele au ajuns și la surorile Osoianu, și la ansamblul de dansuri populare „Opincuța” și alții. „Când mă uit pe scenă și văd brâiele mele și catrințele mele, sunt atât de mândră”, spune Valentina. Mai mult, lucrările sale nu sunt doar pe scenele din Moldova, ci au ajuns și la Berlin, Istanbul, Baku, Sankt-Petersburg, Paris. „Îmi place când merg în străinătate și lucrările mele sunt apreciate. Întotdeauna dau ceva țesut cuiva care apreciază munca manuală”, afirmă Valentina Ursu.

„Ori vorbește cum ți-e portul, ori te poartă cum ți-e vorba”

Meșterul popular mai spune că atunci când ești fie la Moscova, la Baku sau la Paris e plăcut să cunoști o moldoveancă după haina pe care o poartă. „Cât de frumoase sunt femeile într-o ie și cât de frumos este să o întâlnești în Europa sau în Asia și să spui: „Uite, moldoveanca asta e de la Văleni, de unde „Bunica bate toba”, exclamă meșterița.

Așadar, Valentina Ursu din Vălcineț se bucură că face ceva care rămâne în amintirea oamenilor, iar motoul ei este „Ori vorbește cum ți-e portul, ori te poartă cum ți-e vorba”. „Eu am 70 de ani și mâine-poimâine nu o să mai fiu, dar prin catrințele, brâiele și traistele acestea, până vor fi mâncate de molii, eu o să mai joc pe scenă”.

Valentina Ursu dezvăluie că face rost de lâna pentru țesut de la femeile din sat, care au kilograme de lână încă de pe timpurile când se țeseau țoluri, covoare, prosoape. „Pe lângă stativele acestea de 20 ani, am urzitoare, suveici și tot ce trebuie pentru țesut, unele fiind chiar de la mama”, susține meșterul.

Muzeul broderiilor și a dorului din mijlocul curții

Ca orice meșter care își iubește meseria, Valentina Ursu are locul ei preferat unde își creează lucrările. „Am un întreg muzeu, cu o mașină de tors, cu lucrări de la mama, cu brâie, fețe de masă, fețe de pernă, trăistuțe, catrințe. Spre exemplu, am lucrări încă din 1939 și prosoape vechi de 150 ani. Crezi că mai face cineva horboțică din asta, care pare a fi din Transnistria?”, se întreabă meșterul.

Tot acolo, în acest muzeu al creațiilor populare, Valentina Ursu păstrează pozele copiilor și nepoților, în locuri bine dosite, alături de cele 56 de diplome de la diverse concursuri naționale și internaționale.

Mai mult, deși toți cei trei copii ai familiei sunt în lumea mare, soții Ursu nu se gândesc să plece din țară, pentru că sufletul lor e aici, în Moldova. „Am crescut cu brânză de oi, cu răcituri și nu vreau altă țară. Mă rog Domnului să-mi dea mai multă minte decât ani, iar cu copiii vorbim pe Skype și le scriem poezii. „Fiul nostru cu ochi albaștri, te așteptăm cu nerăbdare, să vii la cuibul îmbătrânit”, recită versurile cu lacrimi în ochi mama și meșterul popular, Valentina Ursu, în timp ce țese un brâu în culorile tricolorului…