Implicit, războiul, ca produs al gândirii strategice, a suferit modificări, așa cum de altfel a făcut-o de-a lungul întregii istorii. Evident, toate acestea au avut loc concomitent cu dezvoltarea tehnologică, iar asta pentru că dacă, în perioada Evului Mediu, războaiele erau purtate prin mase mari de oameni, dispuși în linii de lupte și coloane, apariția armelor de foc, a submarinelor, avioanelor și altor invenții tehnologice, a schimbat treptat modul de desfășurare a conflictelor.
Specific celei de-a doua părți a secolului XX, experții au ajuns a dezbate concepte, precum războiul economic, psihologic, informațional etc. Iar acum, începutul secolului XXI aduce în prim-plan ceea ce occidentalii numesc război hibrid, adică o combinație excelentă a mai multor forme de agresiune, printre care și cele mai sus enunțate, dar unde, de cele mai multe ori, agresorul și intențiile acestuia sunt prea târziu identificate.
Sigur, la Washington, o cunoscută publicație americană lăuda, nu cu mult timp în urmă, eforturile Chișinăului de a reacționa față de amenințările specifice războiului hibrid, însă pentru R. Moldova drumul spre evitarea acestora este încă departe.
Ucraina este însă cel mai bun studiu de caz pentru analiza dinamicilor de securitate din vecinătatea apropiată a Federației Ruse, iar asta pentru că anexarea Peninsulei Crimeea și izbucnirea conflictelor din Lugansk și Donbas sunt efectele acestui tip de război. Cea mai importantă lecție pentru R. Moldova este dată de modul în care fenomenul accentuat al corupției slăbește capacitatea de reacție a unui stat, așa cum Ucraina a fost transformată într-o țară captivă a grupurilor de interese externe. De altfel, războiul hibrid nu presupune neapărat declararea stării de război, conflictul armat putând fi folosit doar într-o ultimă etapă. Dar, dincolo de slăbirea capacității de reacție a unui stat, ca urmare a corupției generalizate, războiul hibrid urmărește polarizarea societății concomitent cu încercarea agresorului de a câștiga loialitatea populației civile din zona de conflict.
În tot acest context, un rol esențial îl joacă propaganda și războiul informațional, iar multitudinea de mijloace media în limba rusă coroborată cu cele câteva canale în limba română arată o disproporție clară între mesajele pro-ruse și cele pro-occidentale, motiv pentru care proiectul de lege privind securizarea spațiului informațional ar trebui să fie o prioritate pentru Chișinău. În Crimeea, spre exemplu, un sondaj efectuat în 2015 arăta cum propaganda rusă i-a convins pe locuitori că intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană îi va transforma pe ucraineni în cetățeni europeni de mâna a doua, inferiori europenilor cu ștate vechi, ceea ce nu numai că este absurd, dar și foarte ușor de demontat.
Orice apropiere a Chișinăului de România, NATO sau UE va expune R. Moldova războiului hibrid, motiv pentru care o serie de reforme și proiecte trebuie îndeplinite pe termen mediu și scurt, fie că vorbim despre construcția gazoductului Iași-Ungheni, despre dezvoltarea unei strategii naționale de combatere a războiului informațional și dezvoltarea critică în rândul societății, sau estomparea clivajului moldovean-român, lista putând continua.
Din păcate, însă, R. Moldova nu își permite luxul neutralității, și asta nu pentru că nu ar fi un lucru bun, ci pentru că este o utopie, ținând cont că se află în cea mai tensionată regiune a Europei, nefiind, din păcate, în mijlocul continentului și înconjurată de munți, așa cum Elveția este.
Orice trecere a timpului fără inițiativă politică care să țină cont, printre altele, și de experiența Ucrainei, mergându-se pe premiza că R. Moldova poate juca la ambele capete, atât cu UE, cât și cu Federația Rusă, nu va accentua decât ceea ce deja are loc. Și anume – războiul hibrid.
