Războiul prin ochii lui moș Gheorghe Copiimulți

Ziarul TIMPUL vă va povesti, în schimb, despre războiul văzut prin ochii lui moș Gheorghe Copiimulți din satul Chișcăreni. El a ajuns în 1945 până la Berlin și a văzut ceea ce nici o carte nu spune, nici un documentar nu atestă.

Moș Gheorghe Copiimulți a fost cercetaș în război. De-atâtea ori și-a văzut moartea cu ochii, încât acum, la 95 de ani, o așteaptă cu detașare. Echipa TIMPUL l-a găsit prinzându-și vioi medaliile la sacou. Fiecare dintre decorații este rezultatul unei fapte de vitejie, dar moș Gheorghe se oprește cu precădere asupra uneia dintre ele: „Steaua de aur”.

„Bine, oficial, mi-au înmânat Steaua de aur, dar, în realitate, m-am ales cu o tinichea”, spune pe ton glumeț moș Gheorghe. „În război, toți superiorii noștri erau ruși și nouă, soldaților moldoveni, n-avea cine să ne ia apărarea, așa că rușii procedau după bunul lor plac. Mie mi-au luat steaua cea de aur și mi-au dat alta în loc…”, explică bătrânul.

Chiar dacă a suferit mici nedreptăți, el se poate considera totuși un norocos: a ieșit din război fără să fi fost atins de vreo schijă.
„Mergeam în misiune cu moartea în ceafă. Dar am avut noroc și n-am fost rănit niciodată. Pantalonii, cămășile îmi erau ciuruite de gloanțe. Dar eu am rămas întreg. Uneori era așa de greu, că te rugai: poate îmi rup și eu o mână, un picior, ca să scap de front o vreme. Dar Dumnezeu, în înelepciunea lui, m-a păzit întreg până la sfârșit”, relatează moș Gheorghe.

„De frică, i-am luat prizonieri…”

Din toate amintirile de pe câmpul de luptă, pe una o retrăiește aievea ori de câte ori o povestește. Este vorba de o întâmplare din experiența sa de cercetaș pe frontul din Germania.

„Eram doi la o margine de pădure. Colegul meu stătea într-o parte, eu în alta. Auzeam cum trosnesc crengile uscate pe care călcau nemții, dar nu-i vedeam. În cele din urmă, au ieșit vreo 20 dintr-o văgăună chiar la 4-5 metri de mine, toți cu armele în spate. Eu am început a tremura. Mi-am zis: „Gata, mi-a sosit ceasul”. Dar așa s-a întâmplat că, de frică, i-am luat prizonieri, iar ei, tot de frică, s-au predat”, rememorează Gheorghe Copiimulți.

Colegul său de misiune reușise să fugă de acolo. Întors în unitate, el le-a spus tuturor că moldoveanul Gheorghe a rămas față în față cu 20 de nemți și că, cel mai probabi, fusese luat prizonier. Dar evenimentele au luat alt curs.

„Nemții mergeau și cercetau pe unde trece linia rusească. Unul dintre ei m-a zărit și atunci eu, de frică, am strigat „Alles kaputt!”. (Și acum parcă mă aud strigând…) Dar în sinea mea, tare mai tremuram. Iar unul dintre nemți mi-a răspuns: „Camarad, nix gut kaputt”. Adică nu-i bine să-i împușc. Și au depus armele jos. Ei ar fi putut nu neapărat să mă împuște, dar numai să se repeadă la mine, că eu m-aș fi fâstâcit în fața a 20 de soldați ai inamicului. Dar, dacă s-au predat, eu le-am arătat cu mâna direcția în care să meargă și am pornit cu arma alături de ei. Așa i-am dus la unitatea noastră. Soldatul care fusese cu mine nu-și putea crede ochilor”, își amintește, cu mândrie, Gheorghe Copiimulți.

„Războiul s-a terminat lângă o apă care se chema Elba”

După ofensiva majoră a armatei sovietice asupra Berlinului, războiul s-a încheiat. Dar și pe învinși, și pe învingători îi așteptau zile grele. Iar moș Gheorghe, se pare, știe cu precizia unui scenariu de film documentar cum au stat lucrurile.

„Războiul s-a terminat lângă o apă care se chema Elba. Am rămas timp de două săptămâni în acel loc, la frontiera dintre Germania de Est și cea de Vest. Apoi a venit ordin de sus și ne-am dus în Berlin. Aici rușii s-au apucat să demonteze fabricile și să trimită utilajele în Rusia. Iar nemții le-au transmis șefilor ce fac rușii, iar șefii nemților au vorbit cu șefii englezilor și ai americanilor „Iaca, uitați, ce fac rușii”. Aceștia l-au sunat pe Stalin…”, explică moș Gheorghe cum au decurs lucrurile…

Nici azi nu-și poate stăpâni indignarea: nemții trebuie că au muncit vreo treizeci de ani la construirea fiecăreia din acele fabrici, pe care rușii le-au demontat în două luni, le-au încărcat în vagoane și le-au trimis în Rusia.

„Miniștrii l-au întrebat pe Stalin: „De ce le-ai dat voie să strice fabricile?” Iar Stalin: „Nu le-am dat eu voie una ca asta!”. Și i-a certat pe șefii ruși din Berlin: „De ce v-ați apucat să demolați tot? Cine v-a pus? ”, îl citează moș Gheorghe pe Iosiv Visarionovici cu fidelitatea unei stenograme din zilele noastre.

Rușii se lăudaseră anterior că nu vor lăsa în Germania nici măcar o fabrică de nasturi, continuă el. „Dar imediat după ordinul lui Stalin, vagoanele plecate spre Rusia, pline de piese și utilaje, s-au oprit pe calea ferată, apoi au fost întoarse din drum, înapoi la nemți”, spune, cu convingere, moș Gheorghe Copiimulți.

Copiimulți nu se dezminte: nouă copii, 37 de nepoți…

În 1945 i s-a propus să rămână în Germania de Est, unde armata sovietică avea nevoie de forță de muncă. Dar soldatul Gheorghe Copiimulți a făcut tot posibilul ca să se întoarcă acasă. Aproape un an de zile nu primise nicio scrisoare de la familie, întrucât, așa cum a aflat mai târziu, secretarul de partid din sat îi restricționase corespondența, ca să nu poată afla de toate chinurile la care este supusă mama sa. Femeia avea trei fii pe front și rămăsese acasă doar cu o fiică. Astfel, reprezentantul puterii sovietice mergea nestingherit ca să le ia pâinea din pod, vitele din bătătură.

„Am venit de pe front și am găsit foamete, nevoi. În 1947 a început să se facă pâinea și m-am căsătorit. Dumnezeu să o ierte pe nevasta, că-i moartă, dar tare bine am trăit cu ea. Am făcut nouă copii. Un băiat și o fată mi-au murit, mi-au rămas șapte”, povestește Copiimulți.
În privința nepoților, moș Gheorghe ne spune că le-a pierdut socoteala, dar fiica sa, Anica, vine în ajutor cu precizarea: 37 de nepoți și strănepoți.

„Mă vizitează, au grijă de mine. Eu îi iubesc pe ei, ei mă iubesc pe mine”, mai spune moșul cu bucurie și cu nădejdea că va fi pace.