Recluziuni ale spiritului în „Judecata aceea” de Nicolae Adam: „în toţi anii în care am fost prigonit” (fragment)

Stabilit în capitala franceză, Nicolae Adam îşi retrăieşte trecutul înfierându-l în pagina scrisă ca şi pe cei care „ne-au căsăpit cu ciocanele lor îndelung pregătite”. Într-o scrisoare mărturisea că nu i-i „străin statutul de copil de deţinuţi politici”, că „a trăit direct acest experiment, incalificabil la scara valorilor umane protectoare”. „Judecata aceea” (Jurnal literar, Bucureşti, 2004) e cartea copilului fugit din comunism, din copilăria şi tinereţea sa, poate din sine.

Existenţa umană înserată în pagina unui formular: „Numele. Prenumele” (aici citeam cumva vierian „- Numele şi prenumele? – Eu.”, constatând acei topi artistici produşi de un trecut similar). Numele, identitatea este esenţa pe care o şterge totalitarismul. Citim: „Cum ziceai că te cheamă? 935.”. Aşa apare „cel fără nume” şi „cei care i-au prescurtat numele în cifre”.

Comunismul are faţă de ţară cu domiciliul obligatoriu, un penitenciar cu graniţe, imn şi monedă proprie, cu „ziduri adânci” în sufletele oamenilor, unde „ajungi, dacă te încăpăţânezi să nu mori”. În comunism e „revoluţionat” şi timpul, căci se trăieşte cu „un calendar fără Duminică, fără Paşte, fără sfinţi şi fără Crăciun”. E o carte în care e ora două şi paisprezece minute – e oră nocturnă, demonică, despărţită în cadranul orologiului prin douăsprezece vămi temporale de luminosul şi simetricul 14:14.

O societate uniformizată, fără clase şi poate chiar sexe: „bărbaţi şi femei în salopete şi lozinci” veniţi în agora cea răsturnată, la „adunările cu lozinci” şi discursuri infatuate. Şi alţii, bărbaţi şi femei despre care doar se ştie în şoaptă „că lucrează la un canal”. Canalul este celălalt pol al „paradisului” lozincilor, acolo merg „ceilalţi”: „şi toţi cei care ştiau să scrie şi să citească de-adevăratelea se urcaseră grăbiţi în tren”, aşa încât „şi scriitori şi pictori şi compozitori se urcaseră grăbiţi în tren”, un tren al exodului în iad, iar „în locul lor cei noi se numeau preşedinţi”, adică nu aveau nume, „numai biserica nu avea preşedinte”, ea avea un lacăt! Aceşti „preşedinţi” întrebau „unde-a ascuns tac-tu icoana”, chipul cela al trecutului în care se credea, iar credinţa este sâmbure de speranţă şi perpetuă înnoire, imposibilă într-o societate condusă de şefii cartelelor de pâine, de salopete şi bocanci, „oameni noi” odată şi pentru totdeauna.

O şcoală în care „se educă de vii”, se zideşte sau se pune la zid. E o şcoală fără de carte, căci „la ce-ţi foloseşte cartea, îţi ia minţile şi devii duşman”. Scopul suprem al învăţării este „să facă om din tine şi din neamul tău”, un om nou, „homo sovieticus”, demn de rânduri bulgakoviene, un Poligraf Poligrafovici Şarikov rezultat al chirurgiei ideologice, unul fără nume de botez şi de neam. O şcoală ce nu te formează, te îndoctrinează. Astfel în comunism apar „doi” oameni, unul căruia i s-a şters numele şi altul căruia nu i s-a dat, ultimul fiind lipsit şi de amintiri, nici măcar mancurt, personaj din paginile scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov. Apariţia unui nou tip uman, un specimen ce populează doar un areal dictatorial, cel care „întreabă”, căci „nu oricine pune întrebări, fiecare cu meseria lui”. Aceştia, cu noua lor meserie „te-ar fi jupuit de viu, ca pe un câine, dar nu primise ordin de acolo”. Te-ar fi jupuit şi pentru „harta veche care nu mai corespundea” timpului şi geografiei celei noi. Copilul ieşit din această „şcoală”, smuls din neam şi părinţi, dintr-o lume abolită, va supravieţui spunând prin tot ce face el că într-o societate totalitară e definit de destinul fatal, şi nu de ascendenţă.

Maria Pilchin, Catedra de literatură universală, USM, Republica Moldova