Cu regret însă, există o parte de oameni (autohtoni) mai slab pregătiți, foști repetenți ori dezinformaţi, sau alţii veniţi (ori transportaţi până la 1990/91) de pe alte meleaguri cu scopuri de dezbinare, denaturare a realităților noastre etc. Pentru aceştia aducem câteva argumente corespunzătoare. Despre cele de ordin istoric, etnic, cultural etc. s-a scris şi s-a vorbit mult, mai ales în ultimul sfert de secol. De aceea nu considerăm, că aici s-ar mai putea adăuga ceva principial nou. Vom încerca să sistematizăm câteva argumente, despre care ori încă nu s-a menţionat, ori s-a amintit insuficient: de ordin economic, managerial şi geopolitic (mediatizat de specialiştii din Federația Rusă).
Pentru basarabenii autohtoni, care se bat cu pumnul în piept şi afirmă greşit cu ştiinţă sau fără, că sunt etnici moldoveni (şi nu români), orientaţi spre Vladivostok, Tomsk, Omsk, Novosibirsk, Norilsk, Kolîma etc., unde au fost deportate rudele şi unde de câteva decenii zac osemintele acestora, le comunicăm, că marele politician, vicepreşedintele Dumei de Stat al Federaţiei Ruse prof. univ. dr. Vladimir Jirinovski, în repetate rânduri a menţionat, că „moldovenii sunt români” şi că nu există „etnia moldovenească”. Tot acest cunoscut politician rus, de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor două decenii, a făcut declaraţii publice, că Basarabia este pământ românesc şi că România poate şi trebuie să şi-l recapete, să şi-l reia. Ţinând cont de „regulile democraţiei” ruseşti, nu cred, ca prof. univ. Vladimir Volifovici să fi spus aceste lucruri fără a se consulta cu şeful, fără indicaţiile acestuia. Este cunoscut faptul, că președintele FR V. Putin promovează politica democrației dirijate (политика управляемой демократии).
Mai amintesc încă un detaliu important, despre care nu ştie prea multă lume, inclusiv specialiști în istorie. După retragerea (în 1957/58) a armatei ex-sovietice din România (ea fiind primul și singurul stat din „lagărul socialist”, care a reușit să facă atunci acest lucru în baza unor acorduri bilaterale, cu cca trei decenii înaintea celorlalte state), conducerea de atunci a ţării a ridicat problema restituirii teritoriilor confiscate de ex-URSS cu ameninţarea forţei în iunie 1940. Drept urmare, în cele două ţări au fost înfiinţate Comisii speciale pentru a elabora/ pentru a recepţiona materialele necesare (în cadrul Ministerului de Externe a României şi, respectiv, al ex-URSS). În baza documentelor doveditoare ale părţii române, prezentate celei sovietice, către începutul anilor 1960 oficialii respectivi au convenit să soluţioneze favorabil şi definitiv problema retrocedării (către aa.1964-65). Conducerea de partid sovietică a şi elaborat un proiect de hotărâre cu denumirea „Despre soluţionarea paşnică a litigiilor teritoriale dintre ţările frăţeşti”. Documentul în cauză a fost aprobat și urma să fie confirmat de către Biroul Politic. Cu acest prilej s-a convenit, ca partea română să compenseze refugiaţilor din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în România averile abandonate de către aceştia (în aa.1940, 1944) în teritoriile românești devenite după război sovietice. Ulterior România a adoptat o hotărâre respectivă, care a fost valorificată cu câţiva ani în urmă. (Concomitent, la renumita Universitate din Cernăuţi, la sfârşitul anilor 1950 s-au reînnoit studiile în română pentru studenţii originari din zona respectivă. Procesul în cauză a durat cca. un deceniu, după ce, în special după evenimentele din Cehoslovacia/ 1968, s-a revenit la predarea în limbile ucraineană şi rusă). În acest context, în 1963 la Bucureşti a fost publicată importanta lucrare „Karl Marx despre români”, în care fondatorul curentului ideologic, ce sta la baza politică, economică etc. a ex-URSS, menţiona că Basarabia este pământ românesc, a fost şi este populată de români (atunci cca. 2 mln. locuitori).
Însă înlocuirea neaşteptată a reformatorului sovietic Nichita S. Hruşciov (octombrie 1964), precum şi decesul liderului comunist român (Gh. Gheorghiu-Dej, 19 martie 1965) a stopat retrocedarea, fiindcă noul lider de partid sovietic (L. Brejnev, promovat de kgb) a schimbat radical politica externă. (Menționăm, că succesorul român, N. Ceaușescu, a fost consecvent în promovarea începuturilor predecesorului său în această temă).
Încă un „amănunt” important. Sovietul Suprem al ex-URSS/ Parlamentul, alcătuit din reprezentanţii tuturor celor 15 foste republici unionale (acum noi state independente), inclusiv 52 de deputaţi din partea RM, în unanimitate a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care a fost confiscată Basarabia de către URSS (documentul în cauză privind condamnarea a fost semnat de conducătorul sovietic M. Gorbaciov la 24 decembrie 1989). Și Parlamentul RM a condamnat Pactul amintit mai sus. Toate acestea ar trebui să ne conducă la concluzia univocă pozitivă.
În R. Moldova mai multe persoane, care se tot schimbă la conducere consideră greşit, că ei vor fi acolo „până la moarte” şi vor beneficia „până la infinit” de fărădelegile, pe care unii dintre aceştia le comit. În realitate însă majoritatea deputaţilor sunt „politicieni” doar pe parcursul unui mandat (cel mult, două), iar miniştrii, majoritatea, câte un an-doi (în ultimul timp, din cauza instabilității politice, statutul de ministru efectiv s-a diminuat chiar până la câteva luni). Miniştri, care ar fi activat în două guverne/ 2 mandate depline (8 ani), nu există. Drept urmare a lipsei responsabilităţii, calificării decente, moralităţii şi a experienţei elementare manageriale publice, R. Moldova se află ferm pe ultimul loc în Europa ca nivel de dezvoltare economică, ca nivel de consum şi de viaţă, ca durată a vieţii, cu salarii și pensii mizerabile, cu nivel redus de siguranţă și depopulare neîntreruptă a tuturor localităţilor (multe dintre ele chiar dispar), cu datorii publice interne şi externe în continuă creştere, cu rating extern nesemnificativ, cu legislație ce nu se respectă, cu număr în creștere de dosare la CEDO, cu multiple accidente și incidente, cu multiple infracțiuni economice etc., divizată teritorial și cu armata de ocupație de peste două decenii etc. Economia în ultimul deceniu în mare măsură se bazează pe remitențe.
În schimb, se află pe „loc fruntaş” la corupţie, la consum de alcool, la diferite boli, la furnizare de carne vie, la emigrare masivă a forţei de muncă, în special a tinerilor, în timp de pace (peste ¼ din populație și din forța de muncă, mai mult decât din zonele în care au loc războaie), cu economie tenebră/ criminală exagerat de mare şi în creştere (peste ½ din total), cu morbiditate şi mortalitate sporită, cu imagine internă şi externă nefavorabilă, cu credibilitate nesemnificativă și în scădere, cu corupție fără precedent, cu furturi de miliarde, cu mulți manageri publici neperformanți/ fără rezultate sociale etc. Prețurile la unele produse-cheie, de ex., la energie electrică, sunt cele mai mari din regiune (de 2,5-3,0 ori mai mari, decât în Ucraina). Privatizările și reformele n-au condus la eficientizarea economiei, ci la descreșterea ei, la pauperizarea majorității populației, la îmbogățirea frauduloasă a unor foști și actuali funcționari publici de rang mediu și înalt. Substanțial (de zeci de ori) a crescut decalajul dintre veniturile și averea celor bogați și, pe de altă parte, a celor săraci. Republica Moldova a devenit o sursă de instabilitate și imprevizibilitate în Europa.
Cine au fost/ sunt conducătorii R. Moldova, care au condus sau gestionează toate procesele socio-economice, politice, juridice etc.?
Din 1990 până în prezent au fost aleşi patru (3+1) preşedinţi ai RM, doi preşedinţi interimari au ocupat funcţia în cauză „din oficiu”. În aceeaşi perioadă, în fruntea Parlamentului au fost alese nouă persoane. În ultimul sfert de secol au fost numite 15 guverne, în care au activat cca. 200 de miniştri. Toţi primii conducători – preşedinţii RM, preşedinţii parlamentului şi prim-miniştrii au fost/ sunt români moldoveni, adică au fost autohtoni.
În aceeaşi perioadă au fost desfăşurate alegeri parlamentare de 8 ori (anii 1990, 1994, 1998, 2001, 2005, 2009/2, 2014), inclusiv de trei ori înainte de termen (1994, în loc de 1995, 2001 în loc de 2002, 2009 de două ori). Peste 75-80% din numărul parlamentarilor aleşi, majoritatea preşedinţilor de comisii permanente etc. au fost/sunt români moldoveni/basarabeni. Aceeaşi concluzie se referă şi la alte structuri publice importante: directori de departamente, agenţii, comisii, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Curtea Supremă de Justiţie etc., etc. Dacă în perioada postbelică până la 1990 băştinaşii erau minoritari în funcţiile-cheie ale organelor publice, atunci după – situaţia s-a schimbat radical în direcţie inversă. Nu însă şi la eficienţa administrării publice, gestionării economiei, a justiţiei etc. O experienţă managerială statală eficientă nu poate fi generată în doar 25 de ani. Lipsa de manageri publici calificați la nivel național cu mentalitate decentă este una evidentă (majoritatea persoanelor publice de rang înalt în timpul exercitării funcțiilor preponderent sunt preocupați de soluționarea problemelor proprii și nu ale societății, aceștia întorcându-ne treptat la neofeudalism). Amintim, că, în fond, statul a apărut anume ca o necesitate obiectivă de a soluționa problemele celor mulți, problemele obștești.
În perioada postbelică și până la adoptarea Declarației de Independență (27 august 1991) mai multe funcții-cheie în fosta RSSM erau ocupate de moldoveni/ români din Transnistria, regiunile Odesa, Kirovograd, Herson etc., precum și alte persoane (ruși, ucraineni etc.) aduse din afară, în care autoritățile ex-sovietice aveau o încredere mai mare. (Românii basarabeni erau minoritari în administrațiile de atunci). Aceștia erau limitați în luarea deciziilor proprii. Totul se decidea „în centru”. Cei de la Chișinău trebuiau să execute instrucțiunile Moscovei. Până la 1990, parlamentul moldovenesc (alcătuit în mare măsură de tractoriști, șoferi, mulgătoare, crescători de păsări și animale, alți colhoznici, muncitori etc.) se întrunea o singură dată pe an, în octombrie-noiembrie, timp de 2-3 zile pentru a vota bugetul public, elaborat și coordonat cu Moscova.
Din 1990 până în 1999, anual, volumul producţiei globale în RM s-a diminuat. La noi a fost cea mai lungă descreştere/criză economică comparativ cu oricare stat fost comunist. Prăbușirea economică de asemenea a fost cea mai mare (de 3! ori). RM este unul dintre puţinele state, care nu şi-a restabilit nivelul economiei de până la marile transformări, deşi de la începutul acestora au trecut deja 25 de ani. Niciun program economic guvernamental nu a fost îndeplinit până acum. Amintim, că Germania şi Japonia, ţări, care au avut cel mai mult de suferit în urma celui de-al Doilea Război Mondial, şi-au restabilit economiile antebelice către anii 1951-1952, adică după 6-7 ani de la terminarea războiului.
Actualmente RM efectiv este divizată teritorial. Organul suprem legislativ a creat trei entităţi naţionale teritoriale (găgăuză, bulgară și … ruso-moldovenească/ transnistreană) la o populație în continuă scădere. (Au „ocupat rând” la fărâmiţarea ţării şi alte etnii pentru a „muşca” din pământul deja redus a lui Ştefan cel Mare și Sfânt). Situația în cauză este unică nu doar în Europa, dar și în lume.
Din punctul nostru de vedere, concomitent cu îndepărtarea de aa. 1990/91, calitatea managementului public (ce devenea tot mai moldovenesc/ românesc, mai cumetrit) la nivel statal era/ a fost într-o continuă descreştere. Aceasta, probabil, din cauza că dacă la conducere, la începutul ultimului deceniu al sec. XX erau preponderent membri de partid (persoane relativ mai disciplinate: cca. 85% din membrii primului Parlament au fost comunişti), ulterior aceştia au fost treptat „diluaţi” cu foşti comsomolişti, ce nu aveau calităţi manageriale şi nici disciplina respectivă. Treptat s-au căţărat la cârma tânărului stat foştii „pionieri” şi „octombrei”, care nu pot conduce, fiindcă ei tot timpul au fost doar conduşi.
Toate acestea univoc ne demonstrează, că în RM din ultimii 25 de ani nu au fost generate şi nu există capacităţi manageriale consistente la nivel naţional-statal. Nici anterior la noi nu au existat tradiții administrative viabile, recunoscute. Cu regret, acest lucru nu este conştientizat de către majoritatea decidenţilor. Aproape toţi aceştia sunt în situaţia pensionarilor, care tot cred că pot, dar de fapt nu mai pot. Nu numai că nu pot gestiona eficient, dar unii tot vând ţara (de ex., transmiterea diferitor fabrici şi uzine la preţuri derizorii în contul datoriilor externe, concesionarea/cedarea Aeroportului Internaţional Chişinău unor străini, care nu au tradiţii şi capacităţi economice consistente etc.), o tot fură (prin privatizări etc.), o tot trădează (la alegeri etc.) etc. Se creează impresia, că la capitolul trădare de neam între unii pretinși lideri există şi o competiţie tacită: cine mai repede trădează, cine-i primul. Mulţi „lideri” depun eforturi pentru a ocupa locul „prestigios de prim trădător”. Acelaşi lucru la capitolul vânzare de ţară. „Concursul” neoficial dintre „vânzători” (unul dintre aceştia „vinde” departamentului „X” al serviciilor speciale străine, iar alt „vânzător” – departamentului „Y”, fiecare crezându-se că anume el este primul „vânzător”, primul trădător) micşorează „preţul”, sporind însă viteza vânzării. În final aceştia beneficiază de sprijinul ascuns al diferitor structuri, inclusiv criminale, din afară etc. Drept consecințe, treptat dispare statalitatea RM în defavoarea interesului național general, în favoarea fostului imperiu, care a ocupat o parte a teritoriului.
Trebuie menţionat şi faptul, că în actuala RM nu prea există tradiţii economice palpabile, experienţă managerială economică destoinică. O analiză elementară a structurii pe etnii a managerilor economici arată că și cota băştinaşilor, conducători de diferite entităţi economice este net inferioară cotei respective în totalul populaţiei. Aceasta ne vorbeşte despre faptul, că economia RM (dacă aşa ceva mai există: de ex., exportul per capita în ţările europene de proporţiile noastre, de ex., Danemarca, Finlanda, Norvegia, Slovenia etc., este de 50-80 de ori mai mare!) este preponderent condusă de străini.
Toate acestea (fără a mai enumera şi multe altele) ne conduc univoc la necesitatea cât mai urgentă a integrării europene sau reunirii, ca cea mai rapidă, benefică şi mai simplă formă a europenizării. (Cu mai mulţi ani în urmă Romano Prodi, ex-comisarul UE, menţiona, că mai degrabă de 2016 RM nu poate adera la UE. Acum, înainte de începutul acestui reper de timp, pe atunci extrem de îndepărtat, conducerea UE ne orientează către 2025-2030 ş.a.m.d.). În caz contrar (de nereunire), treptat ceea ce acum încă se mai numeşte RM se va tot diviza, iar populaţia rămasă se va tot diminua, se va chinui, va muri în sărăcie lucie etc. Trebuie să fii orb ca să nu observi ceea ce s-a petrecut în ultimii 25 de ani, ceea ce se petrece în fiecare săptămână, în fiecare zi, să nu observi tendințele nefavorabile/dezintegraționiste.
Ce reprezintă azi România pentru ţările vecine şi, în primul rând, pentru RM?
România cu o populaţie de cca. 20 mln. locuitori (cca. 4 mln. de cetăţenii români au emigrat în ultimul sfert de secol) reprezintă cea mai mare forţă economică din regiune. Are un PIB (2013) de cca. 200 mlrd. euro. Pentru comparaţie amintim, că Bulgaria are un PIB de 55 mlrd. euro, Ungaria – 133, Serbia – 45, iar R. Moldova – cca. 7,0 (mărimea concretă depinde de rata de schimb a LMD, care-i extrem de fluctuantă, instabilă), Ucraina – cca. 135 mlrd. euro (în 2014 economia acestei ţări vecine s-a diminuat substanţial, tendință amplificată și în 2015). În cazul unei (re)integrări, PIB-ul României ar constitui, cel puţin, 220-225 mlrd. euro (ţinând cont şi de diminuarea posibilă a economiei tenebre/criminale în Basarabia, după integrare). Aceasta ar echivala cu PIB-ul Greciei (țară, care însă are datorii publice de cca. 320 mlrd. euro sau 4 bugete anuale ale ei), ori aproape de 1,7-1,8 ori mai mare, decât cel al Ucrainei, cu o populaţie de două ori mai mare, decât a României. Veniturile per capita ar fi de peste 3-4 ori mai semnificative, decât cele ale Ucrainei, iar puterea de cumpărare a populaţiei substanţial ar depăşi indicatorul în cauză a FR. Menţionăm, că PIB-ul mediu pe locuitor în această ţară este comparabil cu cel din România. Dacă însă ţinem cont de faptul, că în FR există discrepanţe extrem de mari dintre diferite categorii ale populaţiei (decalajul dintre veniturile primei decile a populaţiei, cu cele mai mari venituri, şi ultima decilă, cu cele mai mici venituri, este de cca. 50:1, pe când în ţările UE indicatorul în cauză variază între 5:1 şi 7:1!), atunci ajungem la concluzia, că peste 9/10 din populaţia României trăieşte cu mult mai bine, decât aceeaşi cotă a populaţiei în FR (e știut, că oamenii bogaţi trăiesc în confort sporit în ambele ţări).
România din anul 2004 este ţară membră a NATO, iar din 1 ianuarie 2007 – a UE. Aceasta înseamnă a fi în siguranţă, cu dezvoltare previzibilă, atractivă pentru investitorii străini. Din anul 2014 România a devenit primul partener comercial al R. Moldova, devansând-o pe FR. Aceasta ar însemna, că după reunire problemele (acum) legate de desfacerea/exportul produselor moldoveneşti treptat ar dispărea, piaţa românească le-ar putea absorbi în mare măsură, dacă nu chiar determinantă, într-un timp relativ scurt.
O consecinţă benefică pentru economie ar fi asigurarea Basarabiei reintegrate cu carburanţi, respectiv garantarea previzibilă a evoluţiei ei, aflarea populaţiei în siguranţă, în stabilitate europeană. Amintim, că din primăvara anului 2015 România nu mai importă gaz din FR, este aprovizionată în totalitate din surse proprii. Resursele de gaze naturale identificate în spaţiul românesc sunt suficiente pentru, cel puţin, 60 ani. Iar energie electrică România tradiţional exportă (net).
Sporirea substanţială a gradului de respectare a Legislaţiei ar diminua rapid şi substanţial corupţia, ar conduce la eficientizarea economiei şi creşterea nivelului de trai al întregii populaţii.
România este una dintre cele mai democratice ţări din Europa în partea ce ţine de minorităţi. De ex., cu toate că unui deputat din Parlamentul României îi revin cca. 40-45,0 mii de alegători, minorităţile sunt privilegiate. Minoritatea armeană din această ţară în număr de cca. 2500-3000 de locuitori are reprezentantul său în organul legislativ. Lipovenii, în număr de cca. 12-15,0 mii, sârbii în număr de cca. 30,0 mii etc., de asemenea, au deputatul lor. România a ratificat toate convenţiile ONU şi UE în domeniul drepturilor omului.
În acest context amintim un fapt curios. Deşi în Turcia locuiesc peste 14,0 mln. de minoritari curzi (sau cca. 20% din populaţia totală a ţării), numiţi de către autorităţi „turci de munte”, aceştia nici nu visează la drepturile găgăuzilor din RM, care locuiesc/sunt majoritari în doar 25 de sate/localităţi şi sunt de 100 (!) ori mai puţini (decât numărul curzilor turci), dar dispun de autonomie teritorială.
Bulgarii din RM după reintegrare vor deveni vecini cu patria lor istorică.
Trebuie să estimăm, însă, costurile (reunirii) pentru România, costuri necesare pentru „tragerea de urechi” (în sus) a Basarabiei, pentru incapacităţile managerilor publici de diferite ranguri, pentru toate erorile şi fraudele cetăţenilor (unor lideri) moldoveni din ultimele decenii etc. Din toate punctele de vedere, toţi basarabenii vor avea de câştigat semnificativ în urma reintegrării. Aceste câştiguri vor avea drept sursă, banii actualilor cetăţeni ai României, care vor trebui să plătească foarte mult altruismul. (Efectele sinergetice pe multiple planuri vor apărea ulterior). Nu pretindem la nişte cifre/calcule precise în acest material. Menţionăm doar câteva estimări de principiu. De exemplu, doar ajustarea/majorarea substanţială a pensiilor basarabenilor (cca. 800,0 mii persoane) la nivelul celor din România ar costa cca. 1,5 mlrd. euro, adică aproximativ un buget actual al RM (pentru un an). Ajustarea/majorarea palpabilă a tuturor salariilor funcţionarilor publici, a cadrelor didactice, medicilor, a specialiştilor din diferite ramuri etc. – până la 2,5-3,0 mlrd. euro (pe an) etc. S-ar putea ca potenţialul financiar doar al României să nu poată suporta integrarea la astfel de presiuni financiare. (Amintim, că Germania de Vest „a plătit” pentru reintegrarea cu cea de est, cea mai avansată țară din fostul lagăr socialist, cca. 1000,0 mlrd. dol. pe parcursul anilor 1991-2000, după care discrepanţele teritoriale efectiv au dispărut). Respectiv ar fi nevoie de un suport financiar extern, de ex. din partea UE, sau ca ajustările respective băneşti să fie realizate gradual pe parcursul a câtorva ani. Însă, pentru unele categorii, de ex. pensionari și alte categorii sociale cu venituri sub nivelul coșului minim, acestea ar urma să fie realizate imediat, în regim prioritar.
România şi-ar asuma şi riscul să preia concomitent toate „trăsnăile” moldoveneşti și să suporte consecinţele infracţiunilor economice şi de altă natură, la care românii moldoveni au fost şi sunt „cu mult mai avansaţi”.
Reieşind din cele expuse mai sus, ar părea, că procesul reintegrării ar trebui să fie unul mai mult decât firesc (în cazul în care pe noi ne doresc). Însă în realitate nu-i aşa, în primul rând din cauza diversiunilor antiromâneşti, promovate mai multe decenii de regimul criminal sovietic. Aşadar, cine sunt/pot fi oponenţii potenţiali ai reintegrării?
1. În primul rând, o parte din cei aflaţi (provizoriu, iar unii chiar întâmplător) la guvernare şi care, aşa cum am menţionat mai sus, consideră că anume ei vor „conduce” veşnic (dar peste 4 ani, de regulă, sunt înlăturaţi). Iar în caz de reintegrare, aceştia ar putea să nu rămână în fotoliile respective din cauza lipsei de pregătire profesională decentă necesară postului respectiv, precum şi din cauza imoralităţii, egoismului, caracterului criminal etc. RM este un spaţiu, în care majoritatea „conducătorilor” se află în „scaun străin” (adică oameni „ne la locul lor”, fără însă să conştientizeze aceasta). Pentru această categorie de cetăţeni menţionăm, că fiindcă salariul mediu în România este de 2,5-3,5 ori mai mare decât în RM, adică chiar devansează salariul unui deputat sau ministru actual de-al nostru, după reintegrare toţi „nedeputaţii” şi „neminiştrii” basarabeni vor beneficia de salarii mai mari, decât cele ale actualilor deputaţi şi miniştri din RM. Deci aceştia nu vor avea de pierdut la capitolul venituri legale.
2. Delapidatorii de la guvernare (de ex., care au prădat băncile, o parte din fondurile alocate de UE etc.) şi cei „din opoziţie”, care de fapt reprezintă „mâna dreaptă” a hoţilor oficiali. Aceştia, deşi lipsiţi de moralitate elementară, înţeleg bine că în UE violarea brutală a legislaţiei este pedepsită conform legii. În acest sens, putem aduce cazul României din ultimii ani, când DNA a scos la suprafaţă numeroase cazuri de infracţiuni economice, în care au fost implicaţi demnitari de rang înalt (prim-miniştri, miniştri, deputaţi, senatori, directori de servicii/departamente, conducători de judeţe etc.). Numărul acestora se apropie de impresionanta cifră o mie (!), fapt care a transformat România în model regional de luptă cu corupţia. Pe de altă parte, România a devenit atractivă pentru mai mulţi cetăţeni ai RM, inclusiv de diferite etnii, batjocoriţi de manageri indecenţi locali. De exemplu, unii lideri alolingvi de la noi s-au pronunţat pentru unirea cu România anume urmare a măsurilor reale ale DNA din această ţară.
3. În lista adversarilor potenţiali ai reunirii trebuie trecută şi o parte dintre „moldovenii antiromâni” cu o pregătire intelectuală mai slăbuţă şi care sunt extrem de încăpățânaţi şi limitaţi. Cu aceştia e deosebit de greu de discutat, iar dacă reuşeşti să faci un dialog, acesta-i cu totul inutil, reprezintă o pierdere netă de timp şi de energie. Nu cred, că-s mulţi, dar sunt „cu iniţiativă” (în popor sunt numiți „proşti cu iniţiativă”).
4. O parte dintre cei trimişi (până la 1990) de către serviciile speciale ale fostului imperiu, precum şi de către organele de partid. Unii dintre aceștia continuă să dețină funcții importante, respectiv au influență în societate. Aş vrea să cred, că numărul acestora nu-i prea mare (şi probabil nu-i în creştere), şi din câte ştiu, aceştia nu-s oameni proşti. Argumentele (de ordin material, umanitar etc.) aici totuşi trag la cântar. Poate părea a fi paradoxal, însă cu această categorie de oameni mai uşor poţi găsi „limbă comună”, decât cu autohtonii din categoria precedentă.
5. Aici ar mai trebui numiți și o parte dintre oamenii de afaceri, în special promotorii economiei ilegale/neînregistrate, care beneficiază de profituri suplimentare necontabilizate.
Cu mare regret românii basarabeni sunt extrem de dispersaţi, divizaţi.
Cine sunt sau pot fi susţinătorii reintegrării? Numărul şi categoriile acestora depinde de gradul de informare, de lămurire a importanţei, a necesității şi a consecinţelor estimate ale reunirii.
În primul rând în calitate de susţinători urmează a fi inclusă partea cultă a Basarabiei, cei care ştiu cine au fost părinţii şi buneii, care cunosc şi se mândresc cu istoria neamului românesc, unul dintre cele mai vechi din Europa. Amintim că bulgarii, ungurii, sârbii și alți vecini ai neamului românesc sunt veniți de pe alte meleaguri. Considerăm că afară de cea mai pregătită parte a societăţii basarabene în lista susţinătorilor reunirii ar fi cei peste 1,5 mln. cetăţeni, care au depus cereri de redobândire a cetăţeniei române, presupunând că toţi aceştia sunt sinceri și devotați interesului și idealului național. De asemenea, în mod normal, ideea europenizării ar fi susţinută de majoritatea pensionarilor, funcţionarilor etc. Indiferent de etnie, care în noile condiţii ar avea doar de câştigat în toate sensurile: financiar, cultural-spiritual etc. Tinerii ar beneficia de studii avansate şi diplome recunoscute în UE.
Considerăm, că fiecare dintre cei 800,0 mii de pensionari (cu pensia medie de cca. 50,0 euro), cu 1/3 mai mică, decât „coşul minim de consum”, recunoscut oficial (în mărime de cca. 75 euro) ar avea cel mai mult de câştigat, fiindcă pensia medie în România este de cel puţin 4 ori mai mare, decât în RM. (Preţurile şi tarifele sunt cam aceleaşi pe ambele maluri ale Prutului). Aceasta ar diminua morbiditatea şi mortalitatea, ar majora durata medie de viaţă a basarabenilor, ar genera interesul de a mai trăi.
Evident că automat ar spori şi salariile majorităţii categoriilor de funcţionari publici, cadre didactice, medici etc. Salariul minim în România începând cu 1 ianuarie 2015 este de 900 RON (cca. 210 euro), adică de cca. 3 ori mai mare, decât cel existent actual în RM şi este egal cu salariul mediu din RM. Mărimea salariului minim ar avea repercusiuni favorabile şi asupra sectorului privat, unde s-ar diminua partea tenebră a economiei, respectiv ar spori salariul legal oficial. Ar avea de câştigat şi fiecare cetăţean în parte prin redobândirea cetăţeniei române cu toate consecinţele favorabile, imediate şi pe termen nelimitat. În primul rând, aceasta ar înseamnă cetăţenie europeană.
Trebuie să se ţină cont de faptul că, din păcate, nivelul mediu de şcolarizare şi de cultură a populaţiei din actuala RM este net inferior celui din România. Concluzia se referă nu doar la autohtoni, dar şi la cei veniţi. Ruşii din RM ori sunt prea îndoctrinaţi ori sunt mai slab pregătiţi decât cei din Țările Baltice. (Un exemplu confirmător. La un referendum, organizat cu cca. 15 ani în urmă în Letonia privind posibila aderare a acestei ţări la NATO, peste 75% din votanţi s-au expus pro-NATO, în timp ce cota băştinaşilor constituie în această ţară doar cca. 60% din totalul populaţiei). Aceasta influenţează negativ asupra formării unui anumit punct de vedere (relativ stabil). Întru confirmarea acestei constatări/concluzii aducem două exemple grăitoare. La 24 martie 2005, când la guvernare era majoritatea (autodeclarată) comunistă, Parlamentul, ales de popor, în unanimitate (adică cu 101 voturi) a adoptat o Declaraţie privind orientarea europeană a RM (parteneriatul politic pentru realizarea integrării europene). Deci, puteam afirma, că poporul odată şi pentru totdeauna a ales „vectorul european”. Însă, doar după câţiva ani de activitate a Alianţei pentru Integrare Europeană, cota susţinătorilor „vectorului european” a scăzut semnificativ (dacă e să ne orientăm la aceleaşi alegeri), cel puţin, cu cca. 30-40% (în special în urma dezinformărilor și a propagandei străine). Deci, dacă cu un deceniu în urmă orientarea nu era obiect de discuţie, acum ea este. Alt paradox este, că se discută ceea ce n-ar trebui să se discute, fiindcă decizia în cauză a fost adoptată în unanimitate. După noi, discuţiile pe această temă reprezintă o infracţiune şi sunt imorale. Atâta timp cât nimeni n-a anulat Declaraţia menţionată a Parlamentului RM din martie 2005, nimeni nu are dreptul să discute despre „vector”. În caz contrar putem pune la îndoială orice decizie (lege, hotărâre, declaraţie etc.) luată anterior. Orientarea strategică a țării nu poate fi mereu schimbată și/sau pusă la îndoială. E paradoxal faptul, dar în RM frecvent unii își schimbă părerea, sau „se joacă de-a țara”.
Un alt exemplu de moldovenism primitiv (şi imprevizibil) serveşte faptul, când un fost deputat din formaţiunea comunistă (în 1994) a votat în Parlament pentru „limba moldovenească”, iar în calitate de membru al AŞM – pentru limba română (!). Un alt demnitar de stat de rang înalt mai întâi a afirmat, că din punct de vedere științific limba vorbită de Basarabia este română, iar din punct de vedere politic este moldovenească. Cu toată neclaritatea și ambiguitatea răspunsului, demnitarul (cu grad științific) peste un timp oarecare a hotărât să „clarifice” situația, spunând că … s-a răzgândit! (Adică, limba-i totuși … moldovenească !?) Dacă un deputat şi academician (!) sau un demnitar înalt are concomitent două „păreri”, ce se bat „cap în cap”, atunci ce putem spune despre moş Ion, care-i fără academie şi fără deputăţie.
P.S. Cu regret, o parte din românii basarabeni înţeleg adecvat situaţia, respectiv, soluţia, doar atunci când „i se pune cuţitul la gât”. În acest context amintim un precedent istoric. Specialiştii din RM în repetate rânduri au subliniat că unirea din 1918, alături de altele, a salvat sute de mii de vieţi ale basarabenilor, care erau terorizaţi de „resturile” şi bandele bolşevice şi ţariste din partea locului, aflate în dezordine şi descompunere după revoluţia (febr. 1917) şi puciul bolșevic din octombrie 1917 din Rusia, precum şi începutul războiului civil din fostul imperiu. Ţinând cont de criza din regiunea în care ne aflăm, haosul cu folosirea dezorganizată a armelor s-ar putea repeta după un secol, într-o variantă cu totul dezastruoasă. Reieşind din capacitatea managementului public, consecinţele pentru populaţie ar putea fi apocaliptice. Aşadar, să ne punem minţile şi sufletele la contribuţia reunirii.
P.P.S. Adeseori apare întrebarea: a fost sau nu posibilă reunirea în anii 1990/91? Răspunsul nu poate fi unul simplu și categoric. Au existat atât factori favorabili, cât și nefavorabili. Factorii favorabili au fost: amploarea mișcării de renaștere națională în întreg spațiul ex-sovietic, inclusiv în Basarabia, și destrămarea firească, pașnică și legală a URSS, condamnarea unanimă a Pactului Molotov-Ribbentrop, prin care a fost confiscată Basarabia, obținerea independenței politice reale de către Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), menționate în același pact criminal (din 23 august 1939), criza profundă economico-politică din ex-URSS, apoi din Federația Rusă, destrămarea definitivă și rapidă a lagărului socialist, formarea unui mediu extern favorabil reunirii, creșterea semnificativă a conștiinței naționale a românilor basarabeni, adoptarea legislației lingvistice, oficializarea limbii române în RM, adoptarea declarațiilor de suveranitate (23 iunie 1990) și de independență a RM ș.a. Printre factorii nefavorabili trebuie menționați următorii. În primul rând, lipsa voinței politice a conducătorilor de vârf a Republicii Moldova de atunci, lipsa unei diplomații decente, capabile să promoveze ideile respective etc. Pe de altă parte, România de atunci a fost singura țară din fostul lagăr, care (în 1990) a demarat procesul de semnare a unui „Tratat de prietenie și colaborare reciprocă cu URSS”, aflată în descompunere. Am putea continua exemplele, dar concluzia va rămâne aceeași: nu a existat voință politică reală din ambele părți pentru a materializa situația externă extrem de favorabilă unirii. Acum situația externă și internă este de asemenea preponderent favorabilă, rămâne ca ea să fie valorificată. Dacă nu se vor găsi liderii respectivi, atunci ori situația va fi luată sub controlul poporului, ori se va produce ceva imprevizibil. Timpul ne presează.
Dumnezeu să ne audă şi să ne ajute!
Mihai Patraş,
prof. univ. dr.,
membru titular al Academiei Internaţionale de Management
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
