Mie mi se întâmplă foarte des – mai ales când atenţionările intervin în cazul textelor, pentru că nu ta i cu bărdiţa ce e scris cu peniţa. Motiv pentru care vă invit, stimaţi cititori, să vă înarmaţi cu câte un creion şi să încercuiţi greşelile de scriere din acest editorial. Nu le trimiteţi pe adresa redacţiei, întrucât avem corectori profesionişti. Ci doar încercaţi să citiţi, vorba învăţătorilor şi profesorilor de şcoală bună şi veche, cu creionaşul în mână.
Limba pe care o vorbim şi în care scriem este glorificată în imnul de stat al Republicii Moldova. S-au scris multe pagini de ziar şi carte despre unicitatea imnului „Limba noastră” între imnurile statelor lumii. Nu stau să atac ipoteza că ar fi chiar unicul imn de pe glob care proslăveşte limba oficială a statului. V-aş plictisi, mai ales având în vedere schimbarea bruscă de anotimp pe care o experimentăm de o zi şi o noapte. În schimb, afirm că, precum ar fi spus un francez – cine se scuză, se acuză, sau un rus – hoţului îi arde şi căciula, Republica Moldova alege să-şi cânte, prin formidabilele catrene ale lui Alexe Mateevici, principala insuficienţă.
Dacă limba este motorul comunicării, atunci acestui motor, în Republica Moldova, i s-a turnat ulei dar i s-a lăsat şi cârpa murdară în ţeava de eşapament. Da-da, ştiu – motorul nu are ţeavă de eşapament, dar mecanismul acestui text solicită eforturi de gândire mecanicistă care mă depăşesc, întrucât nu am nici măcar permis de conducere.
Aşa că o să trec la domeniul de exprimare în care mă pricep mai bine decât în poliloghie politică sau comparativism sociolingvistic – analiza socială.
Faptul că limba de comunicare interetnică, în Republica Moldova, este limba rusă – conform legii privind funcţionarea limbilor, din 31 August 1989, nu înseamnă că limba rusă este o limbă rea.
Faptul că limba de stat este, conform Constituţiei şi deciziei Curţii Constituţionale care integrează Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova în corpul Legii Supreme, limba română, nu înseamnă că limba română este o limbă bună.
Avem, însă, o problemă, dacă oamenii în deplin discernământ, legal, şi în deplinătatea îndatoririlor lor civice, adică oamenii majori, nu ştiu să-şi acorde minimul respect public pe care şi-l datorează prin simplul fapt că sunt adulţi şi cetăţeni. Ce fac aceşti oameni în intimitatea propriilor locuinţe sau minţi îi priveşte doar pe ei înşişi, deoarece spaţiul lor personal, privat, sau, într-o expresie contemporană, zona lor de confort, este o arie inviolabilă. Nu din „liberalism”, ci din elementara omenie, pentru că înainte de a fi sociali suntem individuali, înainte de a fi gregari suntem singulari, înainte de a fi sobornici ne închinăm la icoana din casă sau din portofel. Înainte de a vedea crucea de pe catedrală, ne încălzeşte focul rece al crucii de la piept. Iar degetul mare, arătătorul şi mijlociul dreptei ni se împreunează în trei ca să ne facem cruce – chiar dacă, uneori, pentru a evita efectele teatrale inutile şi atrăgătoare de ochi prea curioşi, preferăm să ne abţinem.
Sau ne închinăm altor Dumnezei decât cel creştin, inclusiv Domnului lumii acesteia, adică lui Satana. Expresia biblică vine să arate, alegoric, că forţele răului folosesc domeniul material pentru a-i abate pe dreptcredincioşi de la calea lui Dumnezeu, ducându-i pe cea a diavolului.
Dacă asta este adevărat – faptul că sunt botezat în lege creştină şi rit ortodox mă face să cred că da, atunci răspunsurile la întrebările noastre existenţiale trebuie căutate în noi, înainte de a fi exteriorizate. Gândurile creează percepţii, percepţiile creează intenţii, intenţiile creează fapte, iar faptele creează alte fapte, conform legilor mecanicii universale, care explică de ce acţiunea atrage după sine o reacţiune de aceeaşi forţă. Sau, într-un registru mai metaforic, conform legilor compensaţiei universale, regăsibile atât în textele religioase cât şi în cele laice.
Astfel, în privinţa comunicării orale sau scrise, după ce că suntem privaţi de posibilitatea de a scrie precum scriu autorii din România, mai şi persistăm în erorile noastre tradiţionale legate de limba pe care o vorbim, şi căreia trădătorul Igor Dodon preferă să-i spună, în continuare, „moldovenească”.
Ducând mai departe în istorie o simplă teorie de lingvistică comparată elaborată de lingvistul sovietic Marr pe baza observaţiilor etnografului sovietic Serghievski, în 1923-1924. Adică o părere care nu are nici măcar o sută de ani, aceea că termenul „limba moldovenească”, existent în Evul mediu , ar însemna altceva decât termenul „limba română (românească)”. Adică Dosoftei, care vorbeşte în poeziile sale de secol XVII despre româneasca limbă atribuind-o Moldovei medievale, ar fi fost, după cei menţionaţi mai sus, cel puţin un rătăcit, iar de la Igor Dodon cetire, probabil ar trebui să-i fie interzis numele sau cenzurată opera, ca-n timpurile sovietice către care Igor Dodon ne trage din răsputeri, gâfâind, şi provocându-i stăpânului său kremlinez doar condescendenţă (dispreţ).
Pentru a ne exprima bine, a scrie bine, corect şi, mai ales, moral, avem nevoie să renunţăm, în textele noastre scrise, care rămân, în timp ce vorbele zboară , atât la calchierile din limba rusă, cât şi la acele regionalisme sau expresii frazeologice care se lovesc ca nuca de perete doar-doar ne-ar face să arătăm ceva mai spirituali.
Dincolo de Prut, asta se numeşte, pe bună dreptate, provincialism. Nu că provincialismul ar fi ceva rău – din contra, dar nu trebuie să fii bucureştean de loc ca să te prinzi că în Republica Moldova provincialismul lingvistic este, de fapt, în faza de sindrom acut.
Şi asta, din păcate, nu pentru că ne apasă Dodon cu harapnicul lui vechi, pe care l-a luat de pe jos de la Voronin şi secretarii de partid de cândva, ci pentru că noi înşine preferăm să fim aşa. Nouă aşa ne place.
Respect cultura şi literatura rusă, dar mi se pare că unica şansă de a ajunge să ne putem exprima şi noi, basarabenii, în româna scrisă cultă, este de a avea româna drept lingua franca între Prut şi Nistru. Iar pentru a o avea în această poziţie socială, trebuie să pornim de la noi, reprezentanţii majorităţii lingvistice, nu să interzicem cu mânie oricărui vorbitor de limbă rusă să se exprime în propria limbă. Asta pentru că de cele mai multe ori o face mai corect decât o facem noi, etnicii români, în propria noastră limbă. Şi e mai bine să vorbeşti corect ruseşte – pentru a fi înţeles mai uşor, decât incorect româneşte.
Păcat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
