O industrie care are ca singur scop asigurarea capacităţii de apărare a României, a capacităţii de lupta a Armatei Române şi care este o componentă extrem de importantă în orice economie europeană, este an după an împinsă în prăpastia falimentului de reaua-voinţă, clientelismul politic, incapacitatea managerială şi de multe (precum în cele două cazuri prezentate în continuare) interese adverse Statului Român şi Naţiunii Române!
Domnule prim-ministru, astăzi Armata Română şi Industria de Apărare Naţională se află într-o situaţie foarte similară cu perioada interbelică, când corupţia şi indolenţa autorităţilor statului au adus Armata Română către incapacitate de luptă şi industria militară la imposibilitatea de a asigura armatei cele minim necesare apărării teritoriului naţional şi fiinţei acestui popor. Şi atunci, ca şi acum, importăm – pe comisioane grase – inclusiv muniţia.
Atunci am pierdut România Mare, astăzi?!
Vă aducem la cunoştinţă fapte şi situaţii care arată în mod clar cum Industria Naţională de Apărare este în mod voit sabotată din interior – prin numirile cu totul aberant făcute – cât şi de forurile tutelare: Min. Economiei, CN ROMARM şi Ministerul Apărării. Iar această situaţie are legătură directă cu o politică de falimentare şi sabotare a capacităţilor naţionale de producţie, a produselor româneşti, politică care nu poate fi întâmplătoare şi care este rezultatul unor numiri în funcţii de răspundere ale unor oameni incompetenţi şi subordonaţi unor alte interese decât cel Naţional.
Vă rugăm domnule prim-ministru să luaţi aminte şi cât mai degrabă măsuri.
Colaborarea (sabotată) străină, pe masă ROMARM şi a Ministerului Economiei
Se face că rugăciunile unora dintre noi au fost ascultate, iar săptămâna trecută un investitor străin, care are acces la industria militară ucraineană, a încercat să propună ROMARM şi celorlalte instituţii abilitate o serie de contracte de producţie dar şi investiţii în unele unităţi de producţie româneşti, care ştim cu toţii că nu au mai fost retehnologizate de decenii bune.
Ce se întâmplă?
Aşa cum de altfel şi noi pe RumaniaMilitary prevedeam, ucrainenii au ajuns la fundul gropii cu capacităţile proprii de producţie militară. Semne au apărut de acum câţiva ani, când contractul pentru transportoare BTR-4E destinate irakienilor a început să scârţâie pe motive de calitate a tablei, dar şi mai recent, când contractul pentru T-84 Oplot tailandeze a acumulat întârzieri de livrare, sau când ucrainenii s-au întors către polonezi, cu care au semnat mai multe contracte, inclusiv modernizarea T-72.
La aceste problema se adaugă necesitatea stringentă a ucrainenilor de a-şi pune pe picioare cât mai rapid înzestrarea armatei proprii, înzestrare abandonată de decenii în aer liber prin bălăriile nord-pontice. Ori propriile uzine şi ateliere de reparaţii nu fac faţă la ritmul cerut, nemaiavând personal şi dotare pentru producţie la scară mare dar nici acces nici la anumite piese şi subansamble livrate în trecut de Rusia. Deci contractele lor de export scârţâie !
Şi atunci apar noi nişe, în care ne putem strecura şi noi, cu firava noastră industrie.
În fine, să ajungem şi la ştire!
Un investitor străin a depus pe masa Romarm un proiect de colaborare cu industria militară, în care să furnizăm subansamble, componente, muniţii sau chiar anumite produse finite. Iar proiectul nu constă doar în producerea de echipamente ci şi în infuzia de investiţii în liniile tehnologice româneşti.
Printre produsele vizate se află: evoluţii ale BTR-80 (B-33 Zimbru) cu turele de origine ucraineană (Shturm, etc), alături de posibilă propunere de export a SAUR 2 cu astfel de turele, componente pentru blindate, pulberi şi muniţii.
Practic cea mai mare parte a documentaţiei aferente propunerii este pregătită pentru discuţiile detaliate şi semnarea înţelegerii de colaborare, iar uzinele sunt gata să se apuce de treaba, capacitatea noastră industrială fiind încă la nivelul cerut de străini.
Însă conducerea ROMARM, în speţă doamna general Floarea Şerban, a refuzat, din motive doar de dânsa cunoscute, să aibă măcar o întâlnire cu delegaţia străină, măcar o simplă discuţie! Practic directoarea ROMARM refuză o uriaşă oportunitate pentru industria naţională de apărare! comanditarii doreau să producă în capacitatiile noastre de producţie inclusiv pulberi (pulberi pe care astăzi noi le importăm din Serbia şi Cehia!!), doreau să creeze circumstanţele necesare pentru vânzarea SAUR 2 peste hotare, dotat cu sisteme de armament ucrainene produse şi ele tot la noi, doreau să importe cantităţi mari de subansamble, piese de schimb, muniţie, etc…
Cert este că avem o fereastră de oportunitate extrem de îngustă, iar dacă în zilele următoare ROMARM şi ministerele de resort nu arată mai multă receptivitate faţă de această propunere, este posibil că şi această, posibil una dintre ultimele şanse de a relansa anumite domenii ale industriei militare româneşti, să se ducă pe apă sambatei, alături de competiţia pentru Columbia sau cea pentru Irak.
Colaborarea (sabotată) cu Statele Unite, pe masă ROMARM şi a Ministerului Economiei
Şi dacă până acum nu am reuşit să va convingem de reaua-credinţă (rea-credinţă sinonimă cu înalta-trădare) a actualei conduceri a ROMARM (Floarea Şerban pe numele ei), mergem mai departe şi vă informăm că în luna octombrie 2015 pe adresa aceleiaşi ROMARM a venit o cerere din partea Statelor Unite pentru furnizarea a 24 de tancuri româneşti TR 85M1 !!!
Da! Aţi citit foarte bine! Americanii doreau să cumpere din România 24 de tancuri (pentru început !) TR 85M1, maşini de luptă care urmau mai apoi să fie transferate către armata irakiană, pe modelul contractelor dintre Pentagon şi Român Braşov, în care americanii au cumpărat sute de camioane Român şi le-au trimis mai apoi în Irak.
Motivaţia acestui gest este mai complicată şi are legătură cu situaţia geopolitică din nordul Irakului, acolo unde armata guvernului de la Bagdad a pierdut cantităţi impresionante (dubios de impresionante) de tehnică de lupta în favoarea islamiştilor, inclusiv un număr de peste 200 de tancuri Abrams.
O parte importantă a acestora – şi altă tehnică de lupta grea – a ajuns şi în mâna kurzilor, ori problema Kurdistanului irakian este una extrem, extrem de fierbine în relaţiile dintre Washington şi Ankara. Se pare chiar că raidurile aeriene ale aviaţiei turce în nordul Irakului, ca şi avansul trupelor terestre turce, sunt în directă legătură tocmai cu nouă dotare a kurzilor, turcii având că pricipal scop distrugerea tehnicii de lupta irakiene (americane) capturată de kurzi.
De aici şi propunerea americanilor care au considerat că TR 85M1 cu tun de 100mm (poate 105mm) ar fi mai mult decât perfect pentru nevoile de astăzi ale armatei irakiene (Abramsul nu se justifică, în zona nu sunt lupte tanc vs tanc), iar dacă TR 85 ar fi căzut în mâinile kurzilor acest tanc nu ar fi creat panică la Ankara.
Uzina Mecanică Bucureşti a înaintat imediat MApN-ului o cerere pentru a primi din stoc un număr suficient de TR 85, tancuri care urmau să între la modernizare conform cerinţelor caietului de sarcini…
Din păcate contractul a fost respins de ROMARM (pur şi simplu nu l-au băgat în seama), la indicaţia (foarte preţioasă) a directoarei acestei instituţii –general în rezervă Floarea Şerban!
V-am promis săptămâna trecută dovezi clare de înalta trădare, de rea voinţă, de distrugere cu discernământ a industriei naţionale de apărare şi astăzi vi le-am oferit ! Din păcate această industrie nu mai are mult de trăit şi spre mulţumirea unora va dispărea încet, încet, spre marea bucurie a importatorilor, a lobbystilor (care ne tot explică pe site-uri cum că nimic din ce facem noi nu-i bun), a « comisionărilor » (adică politiceni corupţi), etc.
România Military îşi va susţine industria atât timp cât această va mai suflă, alături de mâna de oameni care ne este alături şi ne vom bate pentru slujbele noastre, pentru industria noastră, pentru viitorul Armatei Române, atât cât vom putea, deşi putinţă noastră nu este deloc mare, DAR, dacă fiecare ar face câte puţin, lucrurile ar stă foarte diferit astăzi.
Faţă de SAUR 2, ei bine ucrainenii – care sunt în război – nu l-au considerat deloc un transportor prost ci dimpotrivă o platforma foarte fiabilă, ieftin de întreţinut şi uşor de up-gradat pentru nevoile utilizatorului final, doar la noi SAUR 2 este considerat prost pe singurul motiv că-i românesc…
Din păcate lecţiile istoriei nu au fost învăţate de conducerea noastră politică şi facem din nou acceaşi greşeală că în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, când importăm cam tot, inclusiv muniţia. Şi atunci tot corupţia şi incompetenţa politicienilor şi generalilor noştri ne-au fost fatale, iar când ne-am trezit – din visare şi alianţe – cu ruşii pe graniţe am cedat fără lupta – nici n-am fi avut cu ce lupta – şi astfel România Mare a trăit doar 22 de ani numai şi numai din vină celor care în perioada interbelică s-au ocupat de siguranţă naţională.
Astăzi, alte nume, alte partide, aceleaşi metode.
Dar noi încă mai sperăm ca măcar în ceasul al 12-lea decidenţii din poziţiile cheie ale statului român să aibă în vedere interesul naţional şi măcar să aibă bunăvoinţa să analizeze în detaliu această propunere!
Industria de Apărare Românească, aşa cum arată ea astăzi
CN ROMARM şi filialele sale, conform legislaţiei în vigoare, sunt producători şi furnizori, pentru Armata Română, de produse, echipamente şi sisteme cu destinaţie militară din categoriile care reprezintă: pulberi, explozivi, muniţie de toate calibrele, grenade de mâna, bombe de aviaţie, armament pentru infanterie (diferite tipuri şi calibre), proiectile reactive nedirijate, rachete, artilerie şi muniţie de artilerie, vehicule blindate pe roţi (transportoare) şi pe senile (tancuri şi maşini de lupta ale infanteriei), sisteme de arme integrate.
În perioada 1995-2006 CN ROMARM şi filialele sale au fost participante la derularea unor programe de înzestrare a armatei în domeniile enumerate mai sus, multe dintre acestea fiind realizate în cooperare cu parteneri externi selectaţi de MApN, companiile româneşti din cadrul ROMARM având poziţia de parteneri industriali, coproducători, integratori sau subcontractanţi. Din această postura CN ROMARM şi filialele sale au preluat iniţial şi o parte dintre obligaţiile de garanţie şi de post-vânzare ale partenerilor străini faţă de MApN, dar creşterea eficienţei şi a competitivităţii, prin asimilarea de tehnologii şi de produse noi, prin aplicarea eficientă a prevederilor legislaţiei de “off-set”, nu s-a realizat, deoarece Armata Română nu a cooperat cu industriaşii locali pentru transferul de fabricaţie şi asimilarea unor echipamente realizate cu tehnologii actuale ci a preferat, în ultimul deceniu, importurile directe, în general de echipamente din excedentul unor armate NATO, revitalizate, evitând de cele mai multe ori “off-set”-ul industrial, care ar fi trebuit să asigure transfer de fabricaţie, de tehnologie şi prestaţii consistente de coproducţie şi de export.
Ca urmare, în mod constant, an de an, cererile Armatei Române şi ale altor entităţi ale Sistemului de Securitate Naţională au scăzut semnificativ.
În acelaşi timp Statul Român, proprietarul capacităţilor, nu numai că nu a investit în tehnologii şi produse noi, dar nici nu a asigurat un cadru legislativ care să favorizeze iniţiativele specialiştilor şi managerilor din industria de apărare autohtonă şi nici nu a promovat măsuri fiscale aplicate de multe alte ţări europene, recomandate şi permise de U.E.
Multe capacităţi au intrat în conservare, dar şi mai multe s-au degradat.
Terenurile aflate în propietatea agenţilor economici au devenit prea întinse, greu de păzit (mai ales după retragerea pazei efectuate de jandarmi), utilajele şi maşinile neinnoite grevând productivitatea şi calitatea, cu consecinţe în privinţa costurilor şi a competitivităţii pe terţe pieţe.
Neadaptarea industriei de apărare autohtone la standardele NATO, într-un ritm rapid, a condus la pierderea pieţelor şi a poziţiei de exportator important (în primii 10, pe plan mondial). Doar câteva încercări ( SAUR 1, SAUR 2, sistemul de armă de asalt calibrul 5,56, modernizarea TR 85M1, modernizarea divizionului de artilerie a.a de 35mm) au fost în pas cu noile cerinţe, dar nici acestea nu au fost comandate şi produse în cantităţile conform necesarului de înzestrare al MApN, licitaţiile, aşa-zise internaţionale (cu condiţii de participare profund defavorizante pentru producătorii români) dând câştig de cauza diverselor firme străine, nu întotdeauna cele mai bune în domeniu.
CN ROMARM, care prin statut are nu numai poziţia de acţionar (alături de Minsterul Economiei) la filiale, are şi rolul de coordonare, control, reprezentant al acestora – în relaţia cu MApN – şi vânzător pe pieţele externe.
Nici o filială nu are dreptul de a exportă direct, ci numai prin CN ROMARM (asta apropo de întrebarea de ce nu-şi caută Moreniul clienţi externi: păi nu are dreptul !) şi uneori, dar mai rar, prin ROMTEHNICA. Numai că în ultimii ani politizarea excesivă a conducerii ROMARM a condus la discontinuităţi majore atât în ceea ce priveşte promovarea constanţa şi profesionistă pe terţe pieţe – direct, cu sprijinul ambasadelor sau prin utilizarea unor agenţi locali – a produselor filialelor, cât şi la necoordonarea eficientă a sortimentelor fabricate în cooperare de către filiale (prin favorizarea unora în raport cu altele) dar şi neglijarea promovării unui program coerent de asimiliare în fabricaţie de produse noi, standard NATO şi est, cerute pe piaţă, şi dezvoltarea de tehnologii actualizate.
Directorii generali ai CN ROMARM numti politic au fost total ineficienţi: Vasile Crişan – jurist de meserie, fost subprefect, Lori Boian – economist, condamnat pentru ucidere din culpă, Dan Tache-economist, trimis în judecată pentru fapte de corupţie, Floarea Şerban – jurist, general în rezervă, pensionară, trimisă în judecată pentru abuz în serviciu săvârşit în calitate de şef al Direcţiei Juridice a Statului Major General.
Doamna Floarea Şerban, actualul director general, nu cunoște sistemul, nu are cunoştinţe despre industrie, producţie, echipamente, nu a condus structuri economice, fiind numită de către domnul Sorin Encutescu, fost secretar de stat în Ministerul Economiei, acesta având, la rândul sau, prestaţii pur teoretice, fără identificarea de soluţii de redresare şi de modernizare a capacităţilor industriei de apărare.
Din această perspectiva, poate fi relevant pentru modul de abordare a sarcinilor ce îi reveneau domnului Encutescu în această calitate, următorul aspect: pe parcursul anului 2015 nu a reuşit să repartizeze fondurile de dezvoltare (şi aşa destul de mici) avute la dispoziţie pentru industria de apărare – proprietate a statului român. Aşadar banii pentru dezvoltare/retehnologizare au fost dar nu au fost cheltuiţi!
În plus, Direcţia Industrie de Apărare şi Probleme Speciale (DIAPS) din Ministerul Economiei a fost în mod constant minimalizată de diverşi secretari de stat şi miniştri, în prezent fiind redusă la nivelul unui serviciu de stat, deşi gestionarea problematicii aferente agenţilor economici cu capital de stat din industria de apărare nu înseamnă numai numirea membrilor AGA şi ai Consiliilor de Adminsitraţie, ci şi promovarea produselor la export, relaţionarea cu MApN, alocarea de fonduri pentru retehnologizare, cercetare produse noi şi alte nevoi (pază, securizare, transfer de utilaje, restrângere de spaţii).
De asemenea prin DIAPS se coordonează participarea la târgurile internaţionale în domeniu, se gestionează vizitele la nivele reprezentative, etc.
Toate filiale CN ROMARM produc, în general, tehnică învechită, pe standarde est, foarte puţină la standard NATO, care se exportă prin intermediul unor agenţi nu întotdeauna reprezentativi. În plus, ambasadele României, reprezentanţii comerciali şi ataşaţi militari nu mai fac promovări şi nu mai furnizează date privind pieţele respective şi oportunităţile locale, Armata Română, prin ROMTEHNICA, este uneori în concurenţă cu CN ROMARM, pe terţe pieţe, prin oferte de material excedentare, din stoc.
Uzine – care altădată asigurau mii de locuri de muncă şi o gama diversificată de produse şi echipamente militare la export – au devenit, datorită indiferenţei şi a neştiinţei diverselor persoane aflate vremelnic în funcţii decizionale pentru industria de apărare, neeficiente, necoordonate, neglijate şi puse în situaţii de nedreaptă concurenţă faţă de furnizorii externi ai MApN (selectaţi, în cele mai multe cazuri, fără transparenţă şi favorizaţi cu planuri de plăti multianuale asigurate din credite).
Este relevantă situaţia Uzinei Mecanice Bucureşti, care a fabricat tancurile din dotarea armatei, tancul TR 85 fiind modernizat după 1990 la standardul M1. În perioada 2009-2013, deşi armata Română avea nevoie stringentă de prestaţii de mentenanţă pentru tancurile aflate în exploatare, dar şi pentru produsele derivate (poduri de asalt, tractoare de evacuare) şi chiar de o varianta modernizată a produselor existente, nu a primit decât comenzi minimale de reparaţii puntuale, în totală contradicţie cu standardele NATO asumate că ţară membră.
În 2013-2105, Uzina Mecanică Bucureşti a reuşit să convingă Forţele Terestre (obligate şi de o aplicaţie mulţi-naţională cu tehnică blindată în Germania) că este capabilă să presteze activităţi de reparaţii, întreţinere şi readuceri în parametrii optimali a produselor fabricate în perioada 2000-2009. Este adevărat că şi ehipa de management a fost una performanţă, care a reuşit să redreszee uzina, să o aducă pe profit şi să propună proiecte şi programe noi, atât pentru Armata Română cât şi pentru export.
Inexplicabil, că “apreciere” a managementului, au fost atitudinea secretarului de stat Encutescu şi a directorului ROMARM, Floarea Şerban, care au procedat la înlocuirea managerului apreciat de colaboratori şi subordonaţi că fiind eficient, sub pretextul expirării contractului de mandat. Actuală situaţie a a U. M. Bucureşti este, fără dubiu, starea de faliment iminent.
Indicatorii economici sunt dezastruoşi, salariile se plătesc din credite de la ROMARM, iar datoriile către furnizori s-au triplat, mulţi dintre aceştia refuzând să mai livreze material, iar comenzi care să rentabilizeze uzina nu mai există. Dacă în 2014 cifra de afaceri a fost de 20 milioane de lei şi profit net realizat şi declarat, în 2015, până la demiterea directorului general s-a realizat o producţie de 6 milioane de lei (în primele 5 luni), iar în următoarele 6 luni contractele derulate sunt în jur de 2 milioane de lei. U.M.Bucureşti este de mai mulţi ani în atenţia unor grupuri cu interese imobiliare, promovându-se la nivele politice decizionale diverse variante, ineficiente şi costisitoare, de mutare a fabricii fie la Moreni, fie la Mihai Bravu, judeţul Giurgiu, unde există poligonul uzinei.
Este de neînţeles cum ţări vecine (Serbia, Croaţia, Polonia, Slovacia) au găsit resursele necesare să revitalizeze fabricatia şi modernizarea tancurilor, prin eforturi proprii şi prin colaborări cu firme din ţări NATO, iar U.M. Bucureşti nu este sprijinită de MApN, Ministerul Economiei şi CN ROMARM să presteze activităţi de mentenanţă pentru TR 85M1, TR 85, Gepard, să efectueze o nouă etapă de modernizare pentru TR 85 aflat încă în exploatare, să realizeze Pod de Asalt şi Tractor de Evacuare, să proiecteze, să realizeze şi să omologheze autosenilatul cu obuzier calibrul 155mm (angajament la intrarea în NATO al MApN pentru minim 24 de obuziere).
Situaţia celorlalte filiale a ale CN ROMARM
Uzina Mecanică Cugir: produce armament de infanterie calibre medii, standard est (12.7mm, 14,5mm) şi muniţia aferentă. A început să fabrice şi muniţie 12,7mm standarn NATO. Totuşi, nu a abordat toată gama de muniţie din această categorie – care se cere pe pieţele internaţionale – şi nici nu a asimilat armament standard NATO. Datoriile istorice acumulate ale uzinei sunt foarte mari şi fără perspectiva de a fi plătite. Tehnologia este foarte veche, ineficientă, ceea ce face că preţurile de vânzare ale produselor să nu creeze profit.
Fabrica de Arme Cugir s-a desprins din U.M. Cugir, având ca obiect de activitate fabricatia de armament calibrul 7,62mm bazat pe tehnologia Kalaşnikov (pistoale-mitralieră, diverse puşti mitralieră şi mitraliere).
Tehnologia de fabricaţie nu a fost constant ţinută sub control şi/sau modernizată, astfel încât directorii care s-au succedat au pierdut controlul tehnologic, multe componente fiind comandate la diverse firme (căpuşare), calitatea şi productivitatea, dar şi fezabilitatea, fiind afectate. FAC are probleme mari în ceea ce priveşte datoriile şi nu se întrevede nici o varianta de redresare fără sprijinul statului şi fără un management apolitic.
Ambele uzine din Cugir au constituit motiv de dispută politică locală şi judeţeană, managerii fiind pe rând schimbaţi şi numiţi pe criterii care nu au avut de-a face cu profesionlismul.
Uzina Mecanică Sadu are datorii într-un cuantum greu de recuperat, este netehnologizata (baza tehnologică fiind maşini chinezeşti din anii “80), fără posibilităţi reale de valorificare a unor terenuri (uzina este situată într-o văgăună), are în propietate o mini-hidrocentrala.
Aici se produce muniţie de infanterie calibru 5,56mm, 7,62mm, 9mm. Uzina a avut mari probleme cu managerii susţinuţi politic, unii fiind condamnaţi sau implicaţi în procese penale (delapidări, accidente de muncă soldate cu morţi). Cu un management competent uzina poate produce pentru export câteva milioane de cartuşe lunar şi se poate menţine că şi capacitate de producţie. Are însă nevoie de investiţii în linii automate pentru fabricat muniţie, trebuie să asimileze o gama variată de fabricaţie, în special standard NATO, şi trebuie să reia fabricatia unor componente abandonate (capse, iniţiatori) şi mai ales să renunţe la importuri de pulbere din Serbia, reluând cooperarea cu Pirochim Victoria şi Fabrică de Pulberi Făgăraş (filiale ale CN ROMARM).
Uzina Mecanică Plopeni produce muniţie calibru mare (de la 30mm la 155mm) şi participa la fabricatia multor repere mecanice pentru produseler altor fabrici din CN ROMARM. Are o dotare tehnologică învechită, dar funcţională şi destule utilaje în conervare. Încă utilizează o forja de dinaintea ultimului război mondial. Managementul a fost schimbat de politicul local de prea multe ori, majoritatea conducătorilor impuşi fiind fără cunoştinţe în domeniu şi ineficienţi (chiar cu probleme în justiţie).
Uzina încă mai poate fi recuperată pentru a produce muniţie est şi NATO, calibre mari, în variante actualizate (tip săgeata, calibru 155, cu bătaie mărită, etc).
Tohan Zărneşti a avut schimbări dese de manageri impuşi politic. Are o suprafaţă foarte mare (poligon uzinal), cu sarcini deosebite privind pază. S-a încercat valorificarea unor capacităţi prin asociere dar această s-a făcut de către persoane implicate politic, cu rezultate păguboase şi dosare de cercetare penală. Produce bombe de iluminare şi alte tipuri de bombe de aruncător, focoase diverse, rachete nedirijate GRAD, la care s-a încercat modernizarea care este necesară şi posibilă, dar managerii nu au continuat programul.
Are colaborări pe orizontală, pentru diverse tipuri de muniţii, cu alte filiale ROMARM (Carfil, Dragomireşti, Mija sau Plopeni).
Uzina Mecaniză Mija este singura filială care nu are în proprietate terenul. Toţi politicienii locali, de la toate partidele, au promis soluţionarea acestei probleme, care este o consecinţă a unui decret de înfiinţare a pirotehniei încă dinainte de 1989. Fabrică iniţială MIJA (construită înainte de al doilea război mondial) a fost predată către Consiliul Judeţean, că parc industrial şi este acum în posesia unui arab pe nume Taher. UM Mija a lăsat (şi a pierdut) în parcul industrial utilaje grele (preşe, forja) dar şi poligonul uzinal pentru testarea muniţiei. A fost reamenajat un poligon, cu eforturile directorilor general-adjunct şi tehnic din ROMARM în 2010.
UM Mija produce muniţie pentru lansatoarele de grenade, o gama mare de grenade de mâna (ofensive, defensive, speciale). Are nevoie de completarea fluxurilor de fabricaţie cu maşini şi utilaje din gama celor abandonate în parcul industrial.
UPS Dragomireşti este uzina care încarcă muniţie utilizând două linii speciale. Nu are sector mecanic, ci doar pirotehnie. Este prestatorul principal pentru delaborarea muniţiilor expirate. A asimilat în fabricaţie muniţie pentru tunurile tip Oerlikon cal. 25 şi 35mm. A asimilat muniţia frangibilă cal. 25mm. Neavând un flux continu de producţie are probleme de asigurare a fondului de salarii în mod constant.
Carfil Braşov produce în principal lansatoare de grenade dar şi muniţia aferentă. Are probleme cu titlul de propietate asupra terenului şi a suportat presiuni imobiliare. Are un poligon uzinal şi o capacitate pirotehnică la Harman, supuse – şi ele – presiunilor imobiliare. Diverse grupuri de politicieni, dar şi câţiva manageri numiţi vremelnic, au încercat promovarea soluţiei de a mută capacitatea la Tohan Zărneşti. Soluţia este complet atehnică şi imposibil de susţinut financiar.
Are pieţe de desfacere la export dar a pierdut personal specializat şi liniile de fabricaţie sunt învechite. Necesită retehnologizare.
Pirochim Victoria ar trebui să fie furnizorul pulberilor pentru muniţia de infanterie. A fost afectată atât din cauza propietarului, în ceea ce priveşte investiţiile necesare susţinerii tehnice şi de mediu a producţiei, cât şi de managementul defectuos al ROMARM şi al filialelor producătoare de muniţie de infanterie, care au preferat importurile din Cehia, Serbia şi Muntenegru, soluţie în afară principiilor de Securitate Naţională.
Fabrica de Pulberi Făgăraş: capacitatea principala este linia de trinitroglicerină, dar poate produce şi pentrita, hexogen, pulberi compozite, combustibil pentru rachete, TNT. Investiţia iniţială a statului a nu a fost finalizată în ceea ce priveşte soluţionarea apelor reziduale (“ape roşii”). Această rezolvare necesită sume mari (milioane de euro) dar asigura fabricarea în ţară a materialelor energetice şi explozibilii necesari Sistemului Naţional de Apărare.
Decizia trebuie să fie a Statului şi este una politică. Nici ROMARM şi nici fabrică nu pot asigura resursele financiare necesare. Fabrică susţine salariile puţinilor specialişti care mai sunt angajaţi din reconcentrarea acizilor sulfuric şi azotic, utilizând o linie pilot, care a fost repusă în funcţiune în anul 2010, cu sprijinul directorilor general adjunct şi tehnic din acea perioada din ROMARM.
Electromecanică Ploieşti este uzina care a produs rachete tactice şi care face mentenanţă şi revitalizarea pentru rachetele aflate încă în dotarea armatei. Are încă un nivel tehnologic şi de personal cu care ar putea relua activităţi de modernizare a unor rachete vechi (HAWK) achiziţionate de armata, dar presiunile unor firme private au făcut că rachetele să rămână în depozitare. Produce rachete antigrindină.
Fără implicarea în procesul de modernizare al HAWK uzina nu se poate susţine.
Arsenal Reşiţa a produs toată gama de tunuri, tunuri-obuziere tractate din dotarea Armatei Române, de calibre începând cu 35mm până la 155mm. A asimilat în fabricaţie tunurile Oerlikon KBA-25 şi GDF 003. Uzina are numai 50 de salariaţi care efectuează serviciul de pază. Este în conservare, nu a mai produs nimic de cel puţin opt ani. Rheinmetal din Germania a ofertat privatizarea, dar grupuri de interese au acţionat în favoarea altor firme, nesemnificative şi privatizarea nu s-a mai realizat.
Automecanică Moreni este producătorul de transportoare amfibii blindate (a produs peste 14000, inclusiv BTR 80). I s-a luat o parte din capacitate (şi 1/2din poligonul de testare) cu care s-a constituit un parc industrial. A realizat două transportoare blindate – SAUR 1 şi SAUR 2 – cel din urmă echivalent cu cele existente pe piaţă, dar MApN nu a dorit să achiziţioneze nici măcar un exemplar şi foarte greu, a acceptat participarea la omologare.
S-a promovat, conform legislaţiei UE, un program între MApN şi Min. Economiei, pentru a proiecta şi omologă un transportor blindat 8×8 fabricat de industria autohtonă, finanţat parţial de stat, dar programul a fost deturnat prin impunerea unei firme private că integrator.
Programul a consumat banii alocaţi fără ca produsul să fie realizat. O decizie administrativă a Min. Economiei şi un manager eficient la ROMARM pot revigora programul care ar avea că şi consecinţă revigorarea UĂ Moreni, un produs eficient pentru dotarea Armatei Române şi foarte bun pentru export.
Metrom Braşov nu mai este o societate comercială puternică, în domeniul materialelor neferoase, dar pentru sectorul producţiei de apărare fabrică “degetarelor” poate produce, pentru muniţia de infanterie (adică preformele de alamă necesare confecţionării tubului cartuş).
Şi cam această-i starea de fapt – la zi – a Industriei Româneşti de Apărare. În perioada următoare RomaniaMilitary va veni şi cu alte exemple concrete despre, fabrici, manageri, contracte şi achiziţii.
sursa: rumaniamilitary.ro
