Încă de la începutul guvernărilor AIE, legăturile cele mai strânse la nivel guvernamental, dar și politic (mă refer cu precădere la PLDM, care în acea perioadă era partidul cu cea mai mare pondere în alianțele proeuropene), se înfăptuiau anume cu nemții. Vizitele foarte frecvente ale premierului de atunci, Vlad Filat, și ale ministrului de Externe, Iurie Leancă, în Germania au fortificat aceste legături, transformând o relație de parteneriat și cooperare în una de veritabilă influență.

„Povestea de succes” a R. Moldova a fost scrisă la Berlin

În anii care au urmat s-a ajuns la un fel de consens, prin care Germaniei i-a fost acordat în mod neoficial, firește, dar foarte vizibil, un rol de protector al intereselor R. Moldova în cadrul relațiilor dintre marile puteri. Într-o măsură considerabilă, acest lucru a avut o serie de efecte benefice pentru apropierea R. Moldova de Uniunea Europeană. Sprijinul oferit, mai întâi de toate la nivel diplomatic, de către partenerii germani a fost esențial pentru parcurgerea cu o viteză, uneori uimitoare, a etapelor în negocierea Acordului de Asociere, obținerea circulației fără vize în statele-membre ale UE ș.a. Nu putem contesta faptul, că fără susținerea consecventă a Berlinului, R. Moldova nu ar fi preluat întâietatea în procesul de apropiere de UE a statelor Parteneriatului Estic, și, cu siguranță, nu s-ar fi învrednicit de titlul, fie și onorific, de „poveste de succes”. Chiar dacă astăzi amintirea despre acea „poveste” trezește surâsuri ironice, e bine să nu uităm, totuși, că în acea perioadă, mai exact până în 2014, țara noastră a meritat din plin acest calificativ, iar multe lucruri pozitive s-au întâmplat cu implicarea directă a Germaniei.

Ulterior, în relațiile noastre strânse cu Germania, s-au întrevăzut limitele. Cel mai clar s-a observat acest lucru în problema conflictului transnistrean. Cu acordul tacit sau poate că la îndemnul anumitor voci influente de la Berlin, Chișinăul a mai făcut un șir de cedări în favoarea separatiștilor de la Tiraspol. În acest context, recenta recunoaștere oficială a diplomelor de studii superioare, eliberate de către autoritățile neconstituționale din așa-zisa „republică moldovenească nistreană” și ale plăcuțelor de înmatriculare ale autovehiculelor, fără însemnele R. Moldova, sunt doar două exemple de abandon al demnității naționale și de recunoaștere a secesionismului, care nu putem exclude că ar putea fi consecințe ale unor înțelegeri între germani și ruși. Înțelegeri care, după toate aparențele, au fost încheiate departe de ochii și urechile instanțelor oficiale, mandatate în procesul de negociere a diferendului.

Parteneriatul transnistreano-german…

Ar fi cazul să ne amintim aici că, în ultimii ani, ideea federalizării R. Moldova în condițiile dorite de Kremlin – ca entitate statală bicefală, în care Tiraspolul s-ar bucura practic de aceleași drepturi ca și Chișinăul și ar beneficia pe deasupra și de dreptul de veto – este din ce în ce mai mult evocată în mod deschis de către factori de influență europeni. Nici conivența între poziția Berlinului în problema transnistreană și cea promovată cu destulă subtilitate de Moscova nu mai este de mult un secret. Nu întâmplător, în octombrie 2017, așa-numitul președinte de peste Nistru, Vadim Krasnoselski, felicita Germania cu ocazia Zilei Unității Naționale (sic!), referindu-se cu mult optimism la „parteneriatul transnistreano-german” (!). Nu avem motive să credem că o astfel de precizare într-un text public ar fi fost posibilă fără o anumită doză de reciprocitate. Apropo de unitatea națională, cu care a operat Krasnoselski, este bine știut că germanii țin foarte mult la unitatea națiunii lor, însă pare-se că această atitudine se metamorfozează subit, când e vorba de unitatea altor națiuni. În cazul nostru, e vorba de națiunea românească, care, inclusiv prin concursul liderilor germani de la finele anilor ‘30, astăzi nu mai locuiește în același stat.

Aș dori să evit orice comparație exagerată și inadecvată, însă nu putem să nu observăm că și astăzi Germania continuă să investească în fărâmițarea națiunii române. O face, de exemplu, prin finanțarea generoasă a structurilor societății civile care promovează în mod agresiv și insidios în R. Moldova „identitatea moldovenească”, ostilă și diferită de cea românească. Fundațiile germane nu au ezitat să finanțeze, deseori cu bani publici, plătiți de contribuabilii germani, până și niște paria notorii ai societății moldovenești, de felul lui Mark Tkaciuk.

„Macron este singurul în măsură să dialogheze ferm cu Putin”

În situația creată, e firesc să ne întrebăm ce e de făcut, în condițiile în care Germania nu are anvergura care să-i permită să adopte în privința R. Moldova și a românilor, la general, o poziție la înălțimea noilor sale ambiții de supraputere, care ar trebui să fie aliatul nostru cel mai important în Europa Occidentală? Răspunsul este simplu, cu atât mai mult, cu cât istoria ne oferă mai multe confirmări ce ar trebui să înlăture orice dubii. Pe planul relațiilor internaționale, perioadele cele mai benefice din istoria românilor, în ultimii 200 de ani, au fost strâns legate de o bună prietenie și cooperare cu Franța. Cea de-a doua jumătate a motorului UE a sprijinit dintotdeauna tendința românilor spre unitate națională. Să nu uităm, în acest An Centenar, că fără susținerea plenară a Franței la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), unitatea românească dobândită în 1918 nu ar fi fost recunoscută pe plan internațional. În contextul consolidării Rusiei bolșevice și agresive față de vecinii săi, România nu ar fi rezistat fără sprijinul Franței pe durata celor peste două decenii dintre cele două războaie mondiale. Căderea Franței, în iunie 1940, a sunat ceasul dezmembrării teritoriale a României Mari. La doar o săptămână după capitularea Franței, URSS avea să anexeze cu forța provinciile românești Basarabia și Bucovina de Nord.

Atașamentul francezilor față de prietenia de lungă durată cu românii, proximitatea culturală și lingvistică, relațiile strânse de colaborare culturală, științifică și economică sunt realități care au susținut testul timpului. Putem avea încredere în faptul că, în relația cu România și R. Moldova, Hexagonul nu urmărește interese geopolitice obscure și nu va promova niciodată în această zonă o agendă ascunsă, favorabilă înțelegerilor oculte între marile puteri. Așa-numita „lipsă de interes” a Franței pentru Europa de Sud-Est este un fals promovat de către cei care nu doresc revenirea la situația în care cei mai puternici aliați occidentali ai românilor erau francezii. Și România, și R. Moldova sunt parte a Francofoniei și situația din ambele state este urmărită cu mare atenție de Franța. Forța de reacție și influența pe care o exercită astăzi Hexagonul în cele mai fierbinți regiuni ale lumii fac ca președintele francez, Emmanuel Macron, să fie în prezent liderul veritabil al lumii libere și probabil singurul în măsură să dialogheze ferm cu Vladimir Putin, și să stăvilească ambițiile Kremlinului.

Anume în aceste circumstanțe o apropiere de Franța este esențială pentru contrarea veleităților „federalizatoare”, dar și pentru a da o șansă realizării dezideratului de unitate națională a românilor. Să nu uităm că, spre deosebire de Germania, în Franța, forțele prorusești sunt în opoziție. O reorientare a R. Moldova în politica externă, prin apropierea de Franța, ar putea fi garantul reușitei proiectului nostru național și european.

În articolele viitoare, voi dezvolta acest subiect și mă voi referi la argumentele, metodele și beneficiile pe care le vom obține în urma unei colaborări consecvente cu Hexagonul.

(Va urma)

Dorin Dușciac
Paris, Franța