Ne revoltăm, în gând, sau în șoaptă, așa cum ne stă bine, de centrul orașului Kiev care a fost făcut una cu pământul. Dar oare la centrul orașului nostru, la care atât de mult ținem, ne-am uitat?
Bineînțeles! Câți dintre noi nu au călcat „pe-oparte” măcar de vreo două-trei ori mergând chiar pe sub crucea lui Ștefan cel Mare și Sfânt din inima orașului? Dar oare politicienii noștri, când merg să depună coroane de flori la monument, cu tot alaiul de personalități importante, până la urmă, nu calcă măcar unul „strâmb” printre bucățile de pavaj care nu mai sunt? Nu își strică niciunul pantofii? Nu îi crapă obrazul de rușine nici unuia dintre ai noștri?
Se întâmplă și la case mai mari, ar spune mulți, dar chiar în centrul orașului – asta chiar pune capac la toate. De Piața Marii Adunări Naționale nici nu ne obosim să ne spurcăm gura revoltându-ne, căci dacă aruncau teroriștii, oricare or fi aceștia, vreo trei obuze, tot nu ajungea în așa hal asfaltul.
Și dacă coborâm un pic spre strada Alexandru cel Bun ne luăm cu mâinele la propriu de cap. Trotuarul nici asfaltat, cât de cât, nu mai este. Mergi prin glod, enervat sau calm, depinde de starea de spirit a fiecărui cetățean, ca într-un sat uitat de lume. Și, totuși, strada este în centrul capitalei, care, se tot bat cu pumnul în piept autoritățile, este una europeană.
S. O. S. Sunt un umil cetățean, care nu cere multe, căci nu merită efortul, ci doar un trotuar asfaltat „la soviste” pentru a nu-mi tot cumpăra în fiecare lună pantofi. RUȘINE pentru indiferența noastră, a cetățenilor și RUȘINE pentru impotența oficialilor, căci râd de noi prietenii străini care vin în vizită.
