E cu siguranță una dintre cele mai frumoase cărți semnate de Dumitru. Tematica o întâlnim și în volumul său „Eșarfe în cer”, apărut în 2012 la Editura „Cartier”. Doar că în cartea respectivă apare o lume. Lumea în care mama-soacră se stinge. Neputința poetului de a accepta felul în care se sting poveștile unui om. Umilința bolii și a bătrâneții care stârnește angoasa în personajul poematic.
„La revedere, tată”, e străbătută – așa cum se subînțelege din titlu – de convingerea că într-un fel sau altul legăturile rămân. Dumitru Crudu lasă loc în această carte unei posibile revederi. El spune la un moment dat: „Să nu-mi spuneți că acesta-i sfârșitul”, pentru că tatăl său continuă să îi vorbească, chiar dacă fără cuvinte, și după moarte. Tatăl istoric e într-un fel tatăl generic, iar prezența lui nevăzută devine mai pregnantă decât în timpul vieții: „l-am văzut la cimitir lângă / mormântul tatălui său / nu a îndrăznit să se apropie / pentru că în spatele meu era mormântul / tatălui meu”. Putem spune că figura tatălui după moarte împrumută ceva din atotprezența Tatălui ceresc. Legătura mistică e subliniată în poemul în care se vorbește despre rugăciunile tatălui din timpul vieții.
Așa că nu e de mirare modul în care Flutura devine loc de pelerinaj. Mărul sub care personajul poematic cerea nemurirea pentru tatăl său, fântâna pe care doar tatăl său a putut să o curețe și să iasă viu din ea – hiperbolizată de dragostea fiului (o fântână de jumătate de kilometru), pădurea prin care trecea tatăl și multe alte locuri la care se duce acum fiul pentru a rememora trecutul.
„Eșarfe” e o carte empatică, ce atrage atenția cititorului prin faptul că e probabil prima declarație de dragoste filială pentru o mamă-soacră, însă din întreaga carte răzbate în primul rând empatia pentru personaj și groaza în fața morții. „Eșarfe” e o carte de despărțire. „La revedere, tată”, e o carte de revedere, iar simpatia e mult mai prezentă decât empatia. Tatăl, chiar și atunci când e slab în patul său, nu are nevoie de sprijin. Urmele lăsate de el trec din temporalitate în eternitate, lacrimile lui curg și acum pe peretele de lângă pat.
Acest volum de Dumitru Crudu e dificil de analizat ca o carte de poezie, pentru că e în primul rând o adresare către tatăl adormit, ca un cuvânt de despărțire pe care un membru al familiei îl rostește la mormântul celui plecat, dar e și o mărturisire de credință emoționantă și extrem de sensibilă.
