În timp ce prima frază a textului am scris-o şi şters-o de câteva ori, gândurile mele zburau spre povestea a patru băieţi pe care i-am cunoscut recent.
Patru băieţi, cu vârsta cuprinsă între 22 şi 35 de ani, pe care viaţa i-a unit într-o instituţie rezidenţială pentru copii cu deficienţe mintale. Nu voi vorbi despre calitatea acestor servicii la noi în ţară, sunt sigură că aţi văzut la ştiri reportaje filmate cu camera ascunsă pe acest subiect. Voi scrie însă despre a doua şansă, pe care aceşti băieţi au primit-o.
Şansa poartă un nume dificil de pronunţat – dezinstituţionalizare, un cuvânt pe care nici în dicţionarele explicative nu-l găseşti. Cert este că acest proces le-a oferit băieţilor o nouă viaţă, pe care o vor trăi în cadrul unei comunităţi. La doar trei luni de când au părăsit casa-internat, băieţii au trăit pentru prima dată sentimentul de proprietate, au lucruri doar ale lor, au un apartament pe care-l numesc „al meu”.
Sigur, traiul într-o nouă societate presupune multe provocări pentru oricine dintre noi. Pentru băieţi, acest trai a început cu multe ore de educaţie. Învaţă să scrie, să citească, să cureţe legumele pentru mâncare, să facă curat în casă şi chiar să numere banii, căci nu au încă simţul valorii banului. Dar, timpul şi experienţa îi vor învăţa. Au de recuperat zeci de ani în care au trăit izolaţi.
Băieţii nu aşteaptă din partea noastră donaţii. Ei au însă nevoie de acea undiţă pentru a învăţa să prindă peşte, pentru ca în viitor să se descurce singuri în viaţă. Ei au nevoie de sprijinul şi încrederea noastră, pentru a-şi putea realiza visurile: o maşină sau o cizmărie.
Silvia Ursu
psihologie@timpul.md
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
