Gândirea la numărul plural atrage după sine lanțuri de disonanțe cognitive întinse pe durate care, în mintea celui care o practică, pot părea, uneori, măsurabile în secole, chiar dacă în realitatea exterioară trăirilor omenești trec simple zile, săptămâni sau luni. Când oamenii care, dintr-un avânt de-a dreptul pueril își propuseseră, odinioară, să gândească la numărul plural renunță să mai facă asta, iar NOI convențional devine, inevitabil, EU visceral, în universul ființei celui care gândește la plural are loc conștientizarea zădărniciei continuării pe aceeași cale.
Atunci, devine tot mai puternică ispita plecării din această lume a oglinzilor strâmbe, a actelor eșuate și a edificiilor părăginite într-un plurivers apropriat, personalizat și perpetuu antrenant, alimentat consistent cu energii provenite din lecturi, călătorii, peregrinări și hălăduiri uneori voite, alteori involuntare. Agorafilia golită de sens face loc, pe neprins de veste, claustrofiliei reconfortante, regăsite adesea în crâmpeie de cer azuriu străluminate de raze de soare, printre umbre de copaci seculari.
Este și aceasta, până la urmă, o disonanță cognitivă – o amăgire care, uneori, durează o viață întreagă de om – , înscrisă într-un șir de evenimente care, subsumate, consumate și totalizate, formează experiența vieții umane pe Pământ, izvorul dătător de viață al tuturor bucuriilor și tristeților, speranțelor și deznădejdilor, al tuturor frământărilor, izbucnirilor, întrebărilor, pierderilor și regăsirilor noastre.
A încerca să convingi un om să-și schimbe păreri formate în decenii este, de cele mai multe ori, mai greu decât oricare altă sarcină imaginabilă pentru un muritor, pentru că nimeni nu acordă încredere, nimeni nu ascultă și apoi aude, nimeni nu privește și apoi vede, în schimbul unor vise. Care, oricât de frumoase ar fi, oricât de minunate și de înălțătoare ar părea, nu există pentru oamenii incapabili să viseze.
A ști să visezi și a-ți urma visul înseamnă să fii vizionar – un rol social pe care oamenii „mari”, cei care și-au rezolvat toate problemele cu ei înșiși și care nu mai doresc să afle ceva ca să poată cunoaște altceva și, într-un final, descoperi ceva din senin, fără să facă vreun efort, într-un acces instantaneu de serendipitate, îl condamnă. Să le spunem, în cele ce urmează, oameni „de bine”.
Unii dintre acești oameni „de bine” nu privesc cu ochi buni faptul că la recensământul a cărui desfășurare propriu-zisă s-a încheiat în toamna anului 2014, iar rezultatele le aflăm în toiul primăverii lui 2017, numărul persoanelor care s-au declarat de etnie română a atins îngrozitoarea, pentru ei, cifră de 7%. S-a înregistrat o creștere procentuală de peste 300%, comparativ cu recensământul din 2004, când doar 2,1% dintre cetățenii moldoveni s-au declarat aparținând etniei române. În ediția de vinerea trecută a TIMPULUI, subiectul desfășurării extrem de defectuoase și păguboase a Recensământului Populației și Locuințelor a fost mediatizat pe larg. Nu voi repeta ceea ce au scris deja colegii mei, însă voi spune că, având în vedere exodul generalizat al creierelor și brațelor apte de muncă din Republica Moldova, rezultatul de șapte la sută reprezintă un succes. În RM, a te declara român la recensământ semnifică o alegere. Alegerea în favoarea adevărului istoric și în detrimentul minciunii de sorginte bolșevică, stalinistă și kominternistă pe stil vechi, marxist-leninist sau nou, dughinist-putinist. În ultimă instanță, acestea nu sunt decât instrumente care să-i asigure Rusiei supraviețuirea ca imperiu.
Acest editorial va apărea vineri, 7 aprilie, într-o zi în care ne aducem aminte de sacrificiile generației noastre, tinere, crescute și născute în afara imperiului sovietic de tristă faimă și amintire. Ea a jertfit pe altarul eliberării noastre din mrejele unui trecut în care eram umiliți dacă ne vorbeam propria limbă la noi acasă, fiice și fii ai celor care nu merg niciodată la vot, ca apoi să se plângă copiilor că viața le este grea. Fiice și fii ai celor care stau cu burta la soare, capul la umbră, halba de bere plină și țigara într-un colț de gură când militarii Armatei Naționale a Republicii Moldova le construiesc diguri provizorii din saci cu nisip ca să le apere viețile, casele, gospodăriile și averile de inundații. Fiice și fii care au plecat în lumea mare să-și caute o viață a lor, o soartă a lor, o dreptate a lor.
Dacă e vreun lucru de care societatea noastră duce lipsă cel mai mult, acest lucru este dreptatea. Nu neapărat ”dreptatea socială”, concept inventat în Occident pentru a trezi din lâncezire studentul median care audiază un curs universitar, apoi merge în camera lui de cămin în care locuiește singur, se închide în ea și împușcă extratereștri diformi care locuiesc în ecranul tabletei, laptopului sau Iphone-ului făcut cadou de părinți o dată cu atingerea majoratului, de regulă la pachet cu o mașină, ca leguma să-și poată vizita ”bătrânii” oricând are chef.
Ci dreptatea lipsită de orice conotație, dreptatea vie, dreptatea pură, dreptatea îndelung așteptată și niciodată pogorâtă asupra noastră din tăriile celeste pe deplin. Dreptatea pe care ne chema Alexe Mateevici să o căutăm în profeticul său poem „Cântecul zorilor”. Dar vremea profeților a trecut – acum nu mai sunt crezuți, înțeleși sau, cel puțin luați în seamă, nici măcar poeții, trubadurii și saltimbancii itineranți.
Este dreptatea care poate trezi – și va trezi – ceea ce zace de mult timp în acest colț de Țară, în acest colț de Românie, așchie de Moldovă furată, trădată mereu. Dar care, la rândul ei, a întors spatele Țării atunci când i-a fost bine cu cotropitorii.
În 1918, România ne-a protejat de urgia bolșevică și ne-am păstrat întregi și averile și limba română pe care o vorbim, indiferent dacă unii o vorbesc moldovenește, adică tot românește, dar în sociolectul nostru local – care are tot dreptul la viață, la nivel colocvial, la fel ca limba rusă la nivel colocvial și public dacă și când este cazul, la fel ca în perioada dintre cele două războaie mondiale. În 1940, România a fost amenințată cu dispariția de pe harta lumii și a fost nevoită să se retragă, pentru a reveni apoi. În 1991, România a mizat pe noi, moldovenii basarabeni. Dar atunci am vrut să ne facem și noi „țară”.
Iată că soarta națiunii și destinele individuale ale fiecăruia dintre noi ne arată, după aproape 26 de ani, cât de mult ne-am înșelat atunci când am considerat că o Românie abia ieșită din chingile uneia dintre cele mai odioase dictaturi totalitare din istoria omenirii, întinsă pe o durată de peste patru decenii, ar fi, cumva, nedemnă să ne unim noi cu ea, că nu ne merită ea pe noi, în loc să ne punem câteva întrebări simple ca bună ziua: Cine ne este adevăratul prieten, frate, ocrotitor, protector, suflet? Un oarecare Ivan sau Igor, venit de unde-a înțărcat mutul iapa și surdul capra, de la soare-apune? Sau Iancu Jianu, Gruia lui Novac și Toma Alimoș? Am fost orgolioși, am fost – de fapt, știți și voi cum am fost – rânzoși, ca „moldovenii”. Numai că moldovenii pe care-i știu eu știu și ei la rândul lor, că dacă prețul libertății este moartea în luptă demnă, cu glorie deplină, atunci acest preț trebuie plătit, pentru că nu putem fi la nesfârșit „sclavi iarăși, pe vechiul nost’ pământ”.
Suportați consecințele și trageți concluziile de rigoare, dragi moldoveni basarabeni!
