Şapte lucruri despre actuala Alianţă

Primul. Nu bag capul în nisip, ca struţul, nu mă spăl pe mâini şi nu-mi declin partea de răspundere ce-mi revine mie, ca jurnalist implicat direct sau indirect în procesul politic pentru situaţia politică ce s-a creat în ultimele luni. Da, am fost un partizan al Opoziţiei anticomuniste şi anul trecut am îndemnat deschis cititorii să voteze pentru partidele din actuala Alianţă pentru Integrare Europeană. Din acest punct de vedere, sunt şi eu responsabil pentru prestanţa Alianţei şi a liderilor ei şi pentru politica pe care o promovează. Am urmărit cu atenţie şi îngrijorare evoluţia lucrurilor după instalarea noii Puteri, am abordat cu ochi critic această evoluţie şi nimeni, în afară de cei de la „Moldova Suverană” şi „Flux” – adică, niciun om normal şi cu bun-simţ – nu poate să-mi reproşeze mie personal că aş fi „ziaristul lui Filat” sau că TIMPUL ar fi ziarul de partid al acestuia. Nu a devenit TIMPUL nici „ziarul de familie al lui Tănase”, cum se insinuează în zonele vizate – ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, nu a apărut de mai multe ori în TIMPUL decât alţi politicieni activi ai AIE. Într-un cuvânt, pot repeta şi eu după marele şi regretatul Grigore Vieru – „sunt fericit că n-am cântat păunii” (ori pe unii, dacă doriţi…).
Dimpotrivă, mi-am făcut duşmani noi în rândul unor presupuşi prieteni (politici) pentru faptul că am scris critic despre unii dintre ei, că am avut „imprudenţa” să pun la îndoială unele acţiuni şi declaraţii ale lor. Astfel, lumea normală s-a convins că TIMPUL nu-i „al cuiva”, ci doar al cititorilor, şi face doar politica cititorilor săi.

Al doilea. Recunosc, şi eu, dar şi colegii mei de la alte instituţii de presă care au sprijinit anul trecut Opoziţia anticomunistă, după instalarea noii Puteri am nimerit într-o… cursă. De fapt, nu e vorba de o cursă – în fond, nu e nimic nou -, ci de eterna situaţie ingrată a ziaristului care practică jurnalismul angajat şi militant. Deşi au călcat de atâtea ori pe greblă, aceşti jurnalişti, inclusiv eu, nu am învăţat ceea ce trebuia să învăţăm. Aşa-i societatea, aşa suntem şi noi… Fiind în opoziţie, toţi politicienii sunt îngeraşi, democraţi, duşmani înrăiţi ai corupţiei, iar când ajung la putere, în câteva săptămâni, trec printr-o metamorfoză ciudată – atât de ciudată încât ei nu se deosebesc prin nimic de cei pe care i-au dat jos de la putere, ba chiar devin mai odioşi ca aceştia. Întrebarea e cum ne spălăm obrazul, pe unde scoatem cămaşa noi, cei care i-am susţinut pe respectivii… mutanţi? Am un răspuns simplu şi sincer la această întrebare: noi, jurnaliştii militanţi, ne-am făcut datoria, am contribuit la demolarea odioasei guvernări comuniste, iar faţă de noii guvernanţi trebuie să avem acelaşi comportament critic necruţător ca şi faţă de foştii… Altceva mai deştept şi mai moral încă nu a fost inventat în jurnalismul modern.

Al treilea. La puţin timp după instalarea Alianţei la putere am observat în comportamentul liderilor ei unele „mutări” care m-au pus serios pe gânduri. Îngeraşii de ieri începuseră să aibă apucături de vampiri; democraţii de ieri, luptători pentru libertatea presei, ajunşi la putere, când dădeau de vreun material în care nu erau lăudaţi, mâna li se ducea automat spre pistol… Unii dintre ei şi-au schimbat mersul, au început a călca altfel decât atunci când erau în opoziţie – mai ţeapăn, de parcă, ajunşi acolo, sus, cineva le-a băgat un băţ de răsărită în fund… Am observat că se simţeau fericiţi în compania gărzilor de corp care le deschideau şi închideau uşile la limuzine… S-au luat în serios, fiind convinşi că mumele lor i-au adus pe lume pe covor roşu, păziţi de bodyguarzi… Am respectat „perioada de graţie” şi, după expirarea celor o sută de zile, mi-am permis să adopt un ton critic, lucru care, bineînţeles, nu a putut să placă celor care credeau sincer că l-au apucat pe Dumnezeu de barbă. Recunosc, toate abordările mele critice au fost foarte atente şi responsabile, pentru că nu pot face abstracţie că scriu pentru un cititor concret, care are limitele şi posibilităţile lui de înţelegere. Apoi, un ton critic golănesc, cum ne pretind unii, ar fi însemnat că noi le-am fi luat pâinea comuniştilor. Într-un cuvânt, am încercat să rămânem serioşi şi civilizaţi, calităţi puţin apreciate de fosta guvernare, dar şi de actuala…

Al patrulea. Ceea ce m-a îngrijorat chiar din primele săptămâni de guvernare a AIE a fost lipsa de transparenţă. După atâtea promisiuni luminoase făcute în campania electorală, actul guvernării Alianţei a devenit opac, ba chiar obscur. Brânză veche în burduf nou. Parcă liderii Alianţei apar zilnic în ziare şi la televiziune, parcă fac declaraţii, dar de fapt nu ne spun nimic, principalele probleme rămân în umbră. Toate „relaţiile cu publicul” ale liderilor Alianţei se reduc la nevoia egoistă de a rămâne vizibili, de a-şi păstra imaginea de „feciori din popor”. Aşa-zisele „băi de mulţime” organizate de unii frizează grotescul, sunt, pur şi simplu, penibile… Altă îngrijorare a mea a fost provocată de lipsa de comunicare în cadrul Alianţei. După Declaraţia de constituire, Alianţa nu a mai avut nicio declaraţie comună, fiecare lider al ei făcându-şi propriul joc politic. Am urmărit, cu interes chiar, cum liderii Alianţei se ciomăgeau „discret şi elegant” între ei, cum fiecare încerca să-l împingă pe „partenerul de guvernare” să calce primul greşit, ca apoi să stoarcă efecte şi dividende din asta. În definitiv, anume această tactică a fost folosită şi e folosită şi astăzi – altfel nu poate fi explicată bâlbâiala şi incoerenţa în problema modificării Constituţiei.

Al cincilea. Opinia mea – subiectivă, fireşte – e că Alianţa a picat la primul şi cel mai responsabil examen politic al anului 2010. Liderii Alianţei s-au încurcat atât de „spectaculos” în problema alegerilor anticipate (groapa săpată de ei înşişi), încât nici un Voronin nu putea să le-o facă. Repercusiunile pot fi grave nu numai în plan intern, dar şi extern – poate cel mai mult în plan extern, pentru că mizeria în care s-au băgat e percepută ca o consecinţă a lipsei de competenţă şi a lipsei respectului faţă de lege. Occidentul care, în primele luni, i-a creditat cu atâta încredere şi le-a semnat atâtea cecuri în alb, acum va cădea pe gânduri, devenind mai prudent şi mai puţin generos. Da, există în societate o stare de spirit, potrivit căreia legea (Constituţia) nu contează, pentru că nu a contat nici pentru fosta guvernare comunistă şi, deci, scopul scuză mijloacele – odată ce comuniştii şi-au bătut joc de noi opt ani de zile şi dacă ei vor să revină la putere, mai contează oare ce mijloace vor fi utilizate pentru a-i scoate definitiv din viaţa politică? Contează! Enorm de mult. Dacă Constituţia prevede dizolvarea parlamentului şi anunţarea alegerilor anticipate – asta trebuie să se facă, dar să nu se inventeze poveşti şi să fim hrăniţi cu basme despre aşii din misterioasa mânecă prezidenţială! Niciun as din această mânecă nu poate şi nu trebuie să înlocuiască legea!

Al şaselea. În mod ideal, alegerile trebuie să aibă loc şi, precum declara recent ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, normal ar fi ca ele să se producă în 2011, concomitent cu alegerile locale. Există suficiente argumente în favoarea acestei soluţii. Dacă se va întâmpla anume aşa, înseamnă că societatea reintră deschis în campania electorală, cu toate consecinţele care derivă de aici. Şi presa va avea parte încă de un an de „condiţii specifice” de activitate. Ştiu, unele instituţii de presă se bucură, îşi freacă mâinile. Prietenii mei ştiu de ce. Şi totuşi, noul an electoral îi oferă presei noastre în general şi fiecărui jurnalist în parte ocazia valorificării altei experienţe, diferită de cea pe care am mai trăit-o în campania electorală din anul trecut. Cel puţin trebuie să încercăm să ne tratăm de romantism infantil şi să nu mai semnăm cecuri în alb pentru nimeni.

Al şaptelea. Da, sunt dezamăgit, dar nu şi disperat. Alianţa pentru Integrare Europeană mai are încă potenţialul de a se reface şi de a rezista. Cred în capacitatea omului de a se depăşi şi de a se „autogenera”. Nu pun cruce pe niciunul dintre liderii Alianţei. Consider că această Alianţă trebuie păstrată, fiindcă ea are o misiune istorică pe care trebuie s-o realizeze. Şi o va putea realiza dacă liderii ei vor coborî pe pământ, se vor conduce de Lege şi vor asculta de Dumnezeu.