Nu știu dacă se preocupă cineva mai mult de soarta noastră decât europarlamentarul Monica Macovei. Indiferent că e vorba despre imaginea noastră în UE, despre presiunile venite din Est sau despre școlile de limbă română din Transnistria, vocea noastră la Bruxelles e a Domniei Sale. Însă, chiar și așa, dintr-o vizită (două, trei) în țara noastră nimeni nu va realiza cu exactitate sărăcia în care trăiesc moldovenii.
Am urmărit-o pe Monica Macovei în studioul televiziunii naționale, în cadrul Mesagerului, pe 27 aprilie. Bucuria sa era reală. A noastră – cu atât mai mult. Domnia Sa a spus atunci că oricât de greu am trăi, tot vom reuși să strângem din când în când bani pentru o excursie. Însă pentru moldoveni motivul de bucurie e altul, nu faptul că vor avea liberă circulație în Europa și că mulțumită liberalizării regimului de vize vor putea vizita marile orașe europene. Eu cred că sătenii noștri nici nu își pun problema asta. Când omul luptă să supraviețuiască nu își mai bate capul să trăiască bine, să facă excursii, să vadă Europa. Cei mai mulți se bucură pentru simplul fapt că acum copiii lor plecați peste hotare, fără acte, vor reveni acasă, își vor scoate pașaport biometric și vor avea șansa să se întoarcă în țară, măcar în vizită, ori de câte ori vor dori.
Și, într-adevăr, umblau jurnaliștii prin satele moldovenești să întrebe oamenii dacă sunt bucuroși că vor circula liber prin lume. Toți răspundeau ca unul. Nu vor să călătorească, nici măcar nu s-au gândit la asta pentru că nu au bani. Câte unul mai spunea că își va vizita, în sfârșit, copilul.
Nivelul de trai din Moldova ne ține deocamdată bătrânii pe loc, iar tinerii prin lume. Ei merg în Europa la muncă, dacă reușesc. Și marea șansă oferită de ridicarea vizelor e faptul că acum vor putea munci legal. Nu că vor merge în excursii. Am înțeles acest lucru, o dată în plus, săptămâna trecută, când a venit la Chișinău poetul Bogdan Lypkhan. S-a plimbat cu orele prin oraș, zi de zi, era încântat de tot ce vedea, ne-a dat asigurări că se va muta pentru o perioadă în Moldova. Dar entuziasmul i-a scăzut la 0 după ce a fost în piața de vechituri de lângă gară. Atunci ne-a spus că nu a mai văzut niciodată oameni atât de săraci. Și nu e vorba doar de oamenii străzii, un fenomen răspândit în mai multe țări, ci de pensionarii simpli de la oraș care nu pot trăi din pensia lor, dar care nici nu au lângă casă un capăt de grădină. Spunea Bogdan că o femeie vindea atât de multe șosete încât el s-a gândit că erau – probabil – toate șosetele pe care le-a strâns de-a lungul vieții.
Pensionarii care vând șosete sau flori de apartament în ambalaje de iaurt sunt oameni care au muncit toată viața. Pensia lor nu poate acoperi nici măcar facturile pentru apă și căldură. Când îi vezi, Europa te face să te gândești la altceva. Nu la excursiile pe care le-ar putea face un moldovean dacă ar strânge bani, ci la intrarea întregii Moldove în Europa și, ulterior, la ridicarea nivelului de trai.
Însă până în ziua în care pensionarii noștri vor călători după plac, ca cei europeni, nu îmi rămâne decât să îmi amintesc de un bătrân din satul mamei, mort de ani buni, care a rămas de poveste în sat după ce, în încercarea de a-și sublinia sărăcia, a afirmat: sunt sărac excepțional. Uitându-mă în jur, la bătrânii noștri, îmi vin în minte cuvintele lui Ștefan Coțoc, bătrânul din Luncani.
