Țin să menționez că citim cu mult interes articolele dvs., în special. Am citit și articolul „Mizeria Dodon”. În ziua aceea eram foarte tristă, îmi era sufletul îndurerat, însă când am aflat cum îi pupă pe ruși – „solemn, adânc și mai ales fără pauza mesei”, ne-a cuprins un râs că am uitat de tristețe.
Dar mă întreb cât timp vom avea frică de „licoarea de la răsărit”? În perioada sovietică, cuvântul „român” era o oroare, însă acuma, când suntem o țară independentă, dorim să aderăm la Uniunea Europeană, de ce ar trebui să ne fie frică să spunem cine suntem. Explic ce m-a făcut să scriu aceste rânduri.
Am avut nevoie să obțin certificatul de naștere al fratelui meu. M-am prezentat la Serviciul Stare Civilă, am scris o cerere și mi-a spus că a doua zi după-masă să vin și să iau documentul. M-am bucurat că procedura a fost rapidă. Dar când am citit certificatul, am rămas nedumerită aflând că părinții mei nu au avut naționalitate. Era scris numele părinților, dar în dreptul rubricii NAȚIONALITATE era linie de pauză. Care e cauza că și acum funcționarii de la Serviciul Stării Civile nu vor să restabilească adevărul? Eu sunt sigură că părinți mei erau români, deci, și fiul lor e român. Când se efectua recensământul populației în ziarul TIMPUL se publicau articole la rubrica „Vorbim limba română, suntem, deci, români”. Azi limba română se predă la școală, e limbă de stat, dar noi, cetățenii, cine suntem? Linie de pauză? De ce nu ni se scrie naționalitatea după actul original? De ce nu avem naționalitate? Oare nu e timpul?
Consider că guvernanții trebuie să adopte o lege prin care i-ar obliga pe funcționarii de la Serviciul Stare Civilă să scrie corect naționalitatea cetățenilor.
Elena Harea-Ababii, Chișinău
