Și eu nu am niciun călcâi de pâine să-i dau să mănânce. Rămâne să mă gândesc care magazin din sat îmi mai poate da pe datorie. Tatăl meu plânge pe patul lui din verandă și privește cu jale spre copiii veseli, cu buchete de flori în mâini. Vreo 20 de ani în urmă mergea și el pe același drum. Era profesor de matematică la școala din sat. Mergeau împreună – mama și tata. Mama preda limba română. Nu mai este. Cinci ani de când a înghițit-o pământul. Mama a stat la pat vreo doi ani. Avea dureri îngrozitoare, dar pentru că eram săraci, nu reușeam întotdeauna să-i procurăm medicamentele necesare. Tatăl o alina și o îngrijea când eu eram plecată la lecții. Când a murit, tatăl a plâns mult și a tânjit. Se ducea mereu la patul unde a zăcut mama.
Zic eram săraci, fiindcă vitele și păsările, pe care le creșteam în gospodărie, costau puțin și rareori reușeam să avem profit. Singurul nostru venit era salariul meu de profesoară la liceul din sat și pensia tatălui meu. Au fost vremuri grele, când salariul era plătit numai prin insistențe la raion sau ni se plătea în sticle de rachiu, caloși și alte lucruri. Dacă ați uitat, remunerarea aceasta se numea „barter”. Erau vremuri când cărbunii de la cazangeria școlii încălzeau sobele gospodarilor din sat. Copiii veneau la ore înfofoliți și cu mănuși pe mâini și înghețau în clase, căci spre sfârșitul lecțiilor se învinețeau de frig. Iar eu predam limba franceză într-o școală neîncălzită, în fața unor copii flămânzi și înghețați. Era foarte greu, căci temele parcă înadins vorbeau despre mâncăruri delicioase. Nu mai vorbesc de tema „Familia mea” când, la pronunțarea cuvântului „mama”, jumătatea clasei a doua plângea de dorul mamei plecate în Italia, iar cealaltă jumătate plângea din solidaritate cu colegii săi.
Iată așa au trecut 17 ani de când am acceptat să predau l. franceză, eu fiind economistă de profesie. Am acceptat pentru un timp, dar a durat 17 ani. Acum am 52 de ani. Anul trecut am fost redusă. De atunci s-a început coșmarul. Nu mai am un serviciu. La orice ușă am bătut, toți mi-au explicat că sunt bătrână. Straniu, nimeni nu m-a întrebat ce știu să fac. Tuturor le trebuie tineri, frumoși și cât mai proști. Pentru a-i putea prezenta ca pe niște păpuși oaspeților și pentru a-i putea minți mai ușor la salariu.
Azi e 3 septembrie și fiul meu a plecat la decanatul facultății să depună cerere pentru concediu academic. Mi-a spus că nu găsește altă ieșire din situație. Ca să fiu sinceră, nici eu nu văd. Doar o minune ne poate salva.
Îmi permit uneori să cuget și să-mi pun întrebări. Una dintre ele: Cu ce i-am greșit eu țării mele de am ajuns în halul de azi? Poate pentru că nu mi-am abandonat copilul și părinții pentru a explora întinderile Europei, pentru că am refuzat să-mi aduc contribuția financiară la numeroasele structuri mafiote care transportau și mai transportă moldoveni peste hotarele Uniunii Europene?
Astăzi, 3 septembrie, de ziua lui de naștere, tatăl meu plânge poate de foame, poate de umilință.
Eu plâng în casă, să nu mă audă nimeni…
Cu respect,
Ludmila Caterinciuc,
s. Boșcana, r-nul Criuleni,
fostă profesoară de limbi străine
P.S. Poate cineva are nevoie de o babă de 52 de ani, care știe la perfecție limba franceză și a absolvit cu diplomă roșie Facultatea de Economie?
