Sensul vieții

Din folclorul satului

Sunt întotdeauna fascinat de capacitatea satelor noastre de a da lumii talente, talente de multe ori pierdute în neantul istoriei, regăsite cu greu chiar și pentru istoria acestor sate, dar și cele de lângă noi, care se zbat zilnic în capacitatea lor unică de a da continuitate talentelor pe care le întâlnesc în jurul lor. Ironia sorții sau poate fericirea sa a vrut ca în viața mea să am tangențe cu multe din astfel de sate. Despre unele din ele am mai scris, despre altele urmează abia să mă pronunț. Dar este unul care alături de satul meu de baștină, mi-a marcat viața în mod definitiv și m-a legat de el într-un fel aparte. Când mă gândesc la Grimăncăuți îmi aduc aminte în primul rând de box, de Petru Caduc și familia lui minunată, de Veaceslav Gojan, cel mai mare boxer moldovean al tuturor timpurilor, de Vitalie Grușac, care prin modestia lui unică s-a urcat pe cele mai mari culmi ale boxului mondial, de băieții minunați pe care i-am întâlnit întotdeauna acolo, de lumea care mă primește într-un fel aparte, considerându-mă „Octavian al lor”. Printr-un paradox, la toate acestea s-a adăugat recent istoria unui mare talent grimăncăuțean, un fotbalist de talie europeană și mondială, Nicolae Simatoc, care în îndepărtatul 1920 s-a născut în acest sat al Basarabiei românești, pentru a deveni în anii 1950 jucător al echipelor Inter Milano și FC Barcelona. Curioase sunt aceste intercalări ale destinelor, curioase aceste alegeri ale istoriei, care ne-au adus împreună cu domnul profesor Boris Boguș în ipostaza de a fi purtătorii acestei misiuni de revelație a istoriei acestui om și acestui sat.

Ne-am întrebat împreună de multe ori, pe parcursul elaborării cărții despre Simatoc, cum este posibil ca într-un sat să fie așa o suprapunere peste timp de talente și performanță. Și parcă răspunsul venea din istoria sa unicat, dar în același timp era un mister. Altfel cum să explici că locul unde s-a născut, satul Grimăncăuţi, a devenit peste decenii în timp un centru al boxului moldovenesc, care a dat lumii doi medaliaţi cu bronz la Jocurile Olimpice, Vitalie Gruşac (Sydney, 2000) şi Veaceslav Gojan (Beijing, 2008), dar şi o mulţime de medaliaţi la campionatele mondiale şi europene. O altă ironie a sorţii este că Vitalie Gruşac a câştigat medalia sa chiar în oraşul Sydney, unde şi-a trăit ultimii ani şi unde îşi duce somnul de veci consăteanul său, marele fotbalist Nicolae Simatoc. Este un adevărat miracol al existenţei umane, ca peste decenii, în acest sat să apară un mare antrenor, Petru Caduc, care să creeze aici o adevărată „academie de box”, dând continuitate talentului extraordinar pe care îl au grimăncăuţenii.

Aparent, sat ca toate satele, Grimăncăuţi vine ca o extensie firească a oraşului Briceni – nici nu reuşeşti să ieşi bine din ultimul, că deja încep casele primului. Grimăncăuţenii se mândresc cu satul lor, o mândrie care transcende de multe ori, mândria pe care o au oamenii de obicei pentru locurile în care se nasc. Este un sat frumos, cu tradiţii bogate, una dintre care este de a avea casă mai mare ca a vecinului sau maşină mai scumpă, această întrecere făcând de asemenea parte din mândria grimăncăuţenilor şi din felul cum se raportează unul faţă de celălalt. Satul are actualmente o populaţie de aproximativ 4 200 de locuitori, iar prima sa menţionare documentară o atestăm la 2 mai 1589, în mărturia hotarnică a moşiei Adicăuţi, vechea denumire a Bricenilor, deşi potrivit legendei, provenienţa satului vine dintr-o perioadă anterioară menţiunii sale de pe moşia Adicăuţi. Se mai întâlneşte în anul 1636 cu denumirea de Hrimăncăuţi, iar într-un alt document din 1644, el era deja numit drept Grimăncăuţi. În timpurile de altădată, când Basarabia era o entitate teritorială integră în cadrul Ţării Moldovei, Imperiului Rus şi României, prin Grimăncăuţi trecea drumul de la Chişinău la Bălţi spre Hotin şi Cernăuţi, iar oamenii satului mai păstrează în memorie acest lucru. Pe acest drum, care se ramifică în două din mijlocul satului, când vii dinspre Briceni, se află cele mai importante edificii ale satului: şcoala, Casa de cultură, primăria, şcoala de box şi Biserica „Sfânta Treime”, construită din lemn cu o clopotniţă separată încă în 1811. Pe locul acestei biserici, la 1889 a fost ridicat un alt locaş sfânt, cu acelaşi hram, de această dată din piatră, unde aveau să fie botezați cam toți grimăncăuțenii.

Ce contează în specificitatea acestei regiuni este poziţionarea sa geografică, aflată la confluenţa a trei spaţii de cultură diferenţiată, care s-au amestecat în timp şi au dat un particularism locuitorilor săi. Fiind în esenţă moldoveni români care, timp de secole, s-au format în cadrul statului medieval Ţara Moldovei, locuitorii din nordul Basarabiei au cunoscut în acelaşi timp efectele culturii şi civilizaţiei slave, care venea din nord-est şi care în timp a influenţat nu numai componenţa etnică, dar şi tradiţiile acestora. În acelaşi timp, începând cu anul 1775, când Imperiul Habsburgic anexa partea de nord a Ţării Moldovei, denumită Bucovina, teritoriile din nordul Basarabiei au cunoscut un aflux de influenţă a culturii germane, oraşul Cernăuţi fiind şi actualmente un centru de gravitaţie pentru grimăncăuţeni, care mai merg la piaţă acolo pentru cumpărături. Acest fapt este confirmat şi de provenienţa familiilor, care veneau în sat în diverse perioade, din cele mai diferite părţi ale lumii, asimilându-se în timp cu populaţia românească băştinaşă. Chiar şi astăzi regăsim în sat familii de origine poloneză (Craveţchi, Gorodeţchi, Medveţchi, Vornoviţchi), de origine turcească (Borcoman, Gogoman), de origine ucraineană (Auzeac, Moscaliuc) sau de origine sârbă (Panteleiciuc, Ostaficiuc, Timciuc).

În acest climat multicultural şi multinaţional, s-a născut şi a copilărit Nicolae Simatoc, iar această dimensiune a multiculturalismului şi diversităţii i-au marcat ulterior întreaga sa existenţă, el perindându-se în timp prin mai multe spaţii geografice marcate de diversitate – Timişoara, Oradea, Budapesta, Milano, Barcelona sau Sydney. În aceeași ambianță de diversitate multiculturală și în mari centre ale lumii era să-i ducă pe grimăncăuțeni și Petru Caduc: Vitalie Grușac și-a câștigat medalia olimpică la Sydney, Veaceslav Gojan la Beijing, Mihai Munteanu a devenit vicecampion mondial la Alma Ata, Victor Cotiujanschi a luat bronz la Europenele din Milano, iar Vasile Belous a rupt corzile ringului olimpic de la Londra.

Întâmplarea, care este atinsă de divinitate, cum spunea marele Aristotel, a făcut ca sâmbăta trecută să ajung din nou la Grimăncăuți. Asta pentru că în intenția de a da legendei lui Simatoc dimensiunea istorică pe care o merită, am finalizat un traseu unic și fascinant de filmări al unui documentar, care a mers pe urmele sale, de la Timișoara la Oradea și Budapesta, apoi la Milano, Brescia și Barcelona. N-am simțit niciun disconfort după parcurgerea drumului prin buricul civilizației europene, pe Coasta de Azur, de la Milano la Barcelona, să ajung în glodul de la Grimăncăuți, într-o zi în care s-au schimbat toate anotimpurile anului, rând pe rând ieșind soarele, pornind ninsoare, ploaie și vânt și din nou soare. Era ceva care dădea sens la toate lucrurile. Să pornești din aceste realități, pentru a ajunge pe marile culmi ale performanței sportive este un lucru care îți exaltă imaginația și capacitatea de a înțelege sensul vieții. Satul Grimăncăuți nu va înceta să genereze și să producă această performanță. Pentru că atunci când am intrat în sala de box de la Grimăncăuți l-am găsit acolo ca de obicei pe Petru Caduc, de data aceasta organizând un concurs pentru tinerii dinamoviști, marcat de spirit patriotic, la care erau prezenți toți reprezentanții de vârf ai poliției din Briceni, la care s-a cântat imnul R. Moldova și la care au participat, dacă e posibil de imaginat într-un sat, peste 50 de copii din proximitate.

Români/moldoveni, ucraineni și ruși din satele Corjeuți, Lipcani, Larga, Coteala, Halahora de Sus, Unguri, Briceni, Beleavineț și Grimăncăuți și-au împărțit pumni în acest templu al boxului moldovenesc, aduși acolo de multipli antrenori pe care Petru Caduc i-a crescut și trimis prin satele vecine pentru a găsi talentele și a le oferi o nouă dimensiune existențială și sportivă. Asemeni lui Simatoc, Grușac, dar mai ales Gojan și Munteanu, pe care i-am găsit în această sală dând sfaturi, arbitrând sau împărțind medalii unor copii care cu siguranță nu vor uita această zi. Am avut o ușoară nostalgie și tristețe pentru Vitalie Grușac, care am auzit că a luat drumul Rusiei, regăsindu-se ca antrenor la clubul vestitului boxer rus Nicolae Valuev, dar la fel a făcut cu ani în urmă și Simatoc, regăsindu-și materializat talentul pe alte meridiane. Până la urmă este și o recunoștință a faptului că a fost un mare sportiv și cu siguranță va fi un mare antrenor.
Am găsit satul Grimăncăuți viu și plin de sens, un sat care nu moare și dispare, cu oameni binevoitori și veseli, grădini frumoase și prelucrate, case moderne în construcții și cu o mulțime de copii pentru care școala de box a lui Caduc este sensul vieții. La fel cum este și pentru marele antrenor.