Astfel, astăzi, 26 aprilie, tradiția ortodoxă îi amintește pe Sfântul mucenic Vasile, Episcopul Amasiei și pe Sfânta Glafira.
Despre Glafira se spune că era o fată onestă și lucra slujnica soţiei împăratului roman Licinius ( a trăit între anii 250-325). Potrivit scrierilor sfinte, împăratul „s-a rănit de frumuseţea” fecioarei şi a început să-i caute apropierea. Glafira însă, fiindu-i credincioasă împărătesei Constanția, i-a cerut ajutorul ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor bun. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Vasile.
În vremea aceea, ierarhul zidea o biserică în cetate, că pâna atunci creștinii nu aveau un locaș în acea zonă. Altruistă din fire, Glafira i-a dat episcopului, pentru construirea bisericii, toți banii pe care i-i dăruise împărăteasa, căreia i-a scris unde se află și a rugat-o să mai trimită bani pentru finalizarea bisericii.
Dar scrisoarea Glafirei a fost găsită de către postelnicul împăratului, pe care l-a și înștiințat că fata este vie și că se află în Amasia. Împăratul Liciniu s-a înfuriat că fusese păcălit și i-a scris imediat ighemonului Amasiei, poruncindu-i să-i trimită la el, în Nicomidia, pe episcopul Vasile și pe fecioara Glafira, ferecați.
Însă, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, Sfânta Glafira a murit înainte ca scrisoarea împăratului să ajungă la Amasia. Ighemonul l-a prins pe episcopul Vasile, l-a ferecat si l-a trimis împăratului, iar despre Glafira l-a inștiințat că a murit.
Se pune că doi diaconi, Partenie şi Teotim, l-au urmat pe episcopul Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea în care era acesta ţinut. Potrivit mărturiilor lor, cu o seară înainte de proces, mucenicul Vasile a început să cânte Psalmi rostind "şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta" (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a început a plânge şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile, dar el i-a liniştit.
La proces, sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte. Un creștin, Elpidefor, le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie. Apoi sfântul i-a spus călăului: "Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus" şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului, dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: "Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă."
Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea, şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile, care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.
Timpul.md
