Cel puţin, aşa mi s-a prezentat ea şi nu cred că doar pentru a mă impresiona. Îmi explic indiscreţia ei doar prin faptul că era beată, altfel, nu cred că aş mai aflat vreodată ce-i poate calul. Probabil că dacă nu ar fi fost lemn nu mi-ar fi spus niciodată că soţul ei fusese pe vremuri (dar poate mai era şi acum) un mare grangure la KGB. Fiind, însă, clei, i-a ieşit un porumbel din gură. Nici una, nici două, a început să mi se plângă că acesta a părăsit-o şi că suferă enorm din această cauză. Urcam în sus pe panta de la Universitatea de Medicină şi ea turuia fără oprire că soţul ei e un porc, fiindcă şi-a găsit o prospătură de la televiziune şi i-a dat papucii, la bătrâneţe, trăgând o dungă peste tot ce au trăit împreună vreme de patruzeci de ani. Când am ajuns în dreptul Spitalului de traumatologie pur şi simplu pe obraji îi şiroiau râuri de lacrimi. În mine, se ducea o luptă aprigă: pe de o parte, îmi repugna că i-am întins o mână de ajutor unei soţii de securist, dar pe de altă parte, nu puteam să nu realizez că, dacă aş fi abandonat-o în mijlocul străzii, cine ştie care ar fi fost soarta ei de mai departe în seara aceea. Sila de-a o căra în cârcă era la fel de mare ca şi mila pe care mi-o trezea. În acelaşi timp, m-a impresionat faptul că suferea. Se vede că l-a iubit, odată ce suferea atât de tare. Când mi-a spus numele lui, am simţit cum un şarpe mi se strecoară în sân. Chiar şi la câteva decenii de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, numele lui încă îmi mai provoca frisoane. Ea îl iubise pe un tip care, zi de zi, îi teroriza (psihic şi fizic) pe intelectualii moldoveni care nu voiau să pactizeze cu sistemul. Ea îl iubise pe un ciomăgar. Iubise un tip cu mâinile mânjite de sânge. Iubise o brută. După ce am ajutat-o să descuie uşa şi să pătrundă în apartamentul ei dintr-un bloc din spatele securităţii, am ieşit în stradă şi am început să mă gândesc că, cine ştie, acesta poate că era un complet alt om în sânul familiei. Cine ştie, poate că după o zi de ciomăgeală, acasă putea să redevină tandru şi drăgăstos. Cine ştie, poate că îi dăruia flori şi o scotea la plimbare şi ea nu a ştiut niciodată câte maxilare mutase din loc în acea zi. În timp ce coboram scările, mă gândeam dacă am făcut bine sau rău că am cărat-o acasă pe soţia acelui securist fioros, la auzul numelui căruia îţi vine efectiv s-o iei la sănătoasa. Îndoielile mă chinuiau îngrozitor când am auzit-o plângând. Hohotele ei se auzeau chiar şi din stradă. Eu o ascultam cum plânge şi nu puteam înţelege cum de femeia aceea inteligentă şi sensibilă putuse să iubească atât de tare o brută. Cu părul măciucă în cap, am luat-o în sus pe stradă şi mi l-am amintit pe bunicul meu deportat în Siberia, cine ştie, poate chiar de soţul ei. Cum de oare l-a putut iubi atât de tare: sau, poate că el ştia atât de bine să se dedubleze, încât, ajuns acasă, se putea debarasa de toate trăsăturile de mardeiaş de peste zi? Probabil că da. Dar iată că, într-o bună zi, i-a dat şi ei papucii şi ea i-a văzut cealaltă faţă, şi poate că anume acest lucru o făcea să plângă atât de tare.
