Adjectivul român/românesc a fost  utilizat pentru a denumi limba populaţiei romanizate pe tot teritoriul  balcano-carpatic, inclusiv pe teritoriul de răspândire a celor două mari grupuri  dialectale romanice din nordul Dunării – cel muntenesc şi cel moldovenesc,  păstrându-se aici şi după formarea principatelor dunărene: Muntenia (Valahia sau  Ţara Românească), Moldova şi Transilvania.

1. Calificativul român/românesc a generat în conştiinţa primilor oameni de  cultură din spaţiul carpato-dunărean ideea că toţi cei ce populau aceste ţinuturi îşi  trag obârşia de la Roma.

1.1. Miron Costin, de exemplu, menţiona în opera pe care ne-a lăsat-o drept  moştenire, parcă anume spre a dumiri pe cei rătăciţi de mai târziu: „Aşa şi neamul  acesta, de carele scriem, al ţărilr acestor a [nu are deci în vedere  numai Moldova, ci şi celelalte ţări – S. B.] n u m e l e v e c h i u ş i m a i  d i r e p t u i e s t e r u m â n [sublinierea noastră – S. B.], adecă râmlean, de la  Roma” (Costin 1958, p. 268).  Acelaşi Miron Costin subliniază în mod cât se poate de explicit şi în mai  multe locuri din cronicile sale că reprezentanţii populaţiei din Moldova, deşi se  autodenumesc moldoveni, adică locuitori ai acestui ţinut românesc, consideră că  vorbirea lor este românească. Ei nu întreabă „ştii moldoveneşte?”, zice cronicarul  moldovean, ci „ştii româneşte?” (ibidem, p. 269).

1.2. Aşadar, este absolut evident faptul că, deşi în unele surse istorice  medievale este atestat pentru limba vorbită în Moldova şi termenul limba  moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin  această denumire un subdialect (grai) al limbii lor române comune, dându-şi  perfect de bine seama de unitatea glotică românească de pe întreg teritoriul  daco-român, căci, cum spune chiar academicianul rus V. F. Şişmarev, în adâncul  conştiinţei poporului romanic care vorbea în limba dată lua de acum naştere ideea  unităţii acestui popor (Şişmarev 1960, p. 53).

1.2.1. Nu e de mirare, deci, că nici Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei,  care era rusofil ca esenţă şi ar fi putut avea anumite veleităţi separatiste, n-a  tăgăduit unitatea poporului şi a vorbirii romanice din nordul Dunării. Anume, el  subliniază fără nici o umbră de îndoială că „neamul moldovenilor, al muntenilor, al  ardelenilor… cu un nume de obşte români se cheamă…” şi că „noi, moldovenii, la  fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci  românească” (Cantemir 7225).

1.2.2. Chiar şi prin titlul lucrării sale, din care sunt luate citatele de mai sus,  D. Cantemir indică fără echivoc care e numele limbii în care scrie el însuşi. Acest  titlu sună aşa: Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor întâi pre limba  lătinească izvodit, iară acum pre l i m b a r o m â n e a s c ă scos (sublinierea  noastră – S. B.)… Mai clar nu se putea spune.

1.3. Faptul că tipurile de vorbire muntenesc (valah) şi moldovenesc se includ  într-o unitate generică superioară ce le înglobează pe amândouă l-au constatat, în  diferite perioade, atunci când au vorbit despre limba populaţiei din Principatele  Dunărene, şi reprezentanţii altor popoare.

1.3.1. Astfel, lingvistul rus de origine română Iakov Ghinculov, profesor la  Universitatea din Petersburg, subliniind comunitatea structurală a vorbirii din cele  două principate, vorbeşte despre o gramatică valaho-moldovenească (el îşi  intitulează lucrarea Начертание правилъ валахо-молдавской грамматики  [Ghinculov 1840]). Referitor la denumirea generică a acestei comunităţi de limbă,  el scrie în prefaţa gramaticii sale: „При общемъ обозрбніи ближайшихъ  отородій одного и того же плеЂни, мы в праве держаться общего названия  ихъ; слЂдственно языкъ Ромынский [sublinierea lui I. G. – S. B.] может  служить общим знаменателемъ [spaţierea noastră – S. B.] Валахского и  Молдавского нарЂчий” (ibidem, p. 11).

1.3.2. Termenul român/românesc, cu aplicare la limbă, ca denominaţie a unui standard unic, este utilizat de fapt de toţi autorii primelor gramatici, precum şi ai  altor materiale didactice, apărute nu numai în Principate (până şi după Unire), ci şi  în Basarabia, aflată de acum în componenţa imperiului rus. Ca să nu mai vorbim  de operele scriitorilor veniţi în Ţară din Basarabia (Gh. Asachi, C. Negruzzi,  C. Stamati, A. Russo, B. P. Hasdeu ş. a.), care au folosit chiar şi în titlurile  publicaţiilor lor glotonimul român/românesc.

1.4. De la mijlocul secolului al XIX-lea acest termen se încetăţeneşte  definitiv în literatura lingvistică europeană şi mondială în calitate de denumire  generică pentru tipul de vorbire romanică orientală cultă din nordul Dunării (la  aceasta a contribuit, desigur, şi faptul că la 1859 Muntenia şi Moldova s-au unit  într-un singur stat naţional, care a căpătat denumirea de România).

1.4.1. Dacă până la acest moment istoric glotonimul în cauză desemna vorbirea  balcano-romanică generală şi totodată tipul de vorbire romanică nord-dunăreană  (moldo-muntenească), acum el îşi adaugă un al treilea – şi cel mai important – sens al  său: cel legat de denumirea limbii naţionale a noului stat de limbă romanică, cel de  limbă de cultură (adică literară), apărută în zona cea mai de est a masivului romanic.

1.4.1.1. S-a constituit astfel următoarea structură semantică a adjectivului  român/românesc, cu referire la realităţile glotice din această zonă est-romanică:  „1. Care ţine de tipul de vorbire romanică balcano-carpatină (el are o serie de  varietăţi şi e numit astăzi în lingvistică est-romanic sau balcano-romanic).  2. Care ţine de tipul de vorbire romanică nord-dunăreană (muntenească şi  moldovenească sau moldo-valahă; în sensul dat glotonimul român/românesc este  sinonim în literatura de specialitate cu dacoromân).  3. Care ţine de mijlocul naţional de comunicare al statului român şi (având în  vedere situaţia actuală) al statului moldovenesc (ce include limba literară unică  formată pe baza tipului de vorbire romanică nord-dunăreană)”.

1.4.1.2. Cu aceste sensuri calificativul glotic polisemantic român/românesc  şi-a ocupat locul corespunzător în taxonomia glotonimică actuală şi de polisemia  dată nu se mai poate face abstracţie, oricât ar dori-o cineva.  1.4.2. Astăzi conţinutul semantic al glotonimului român/românesc (prezentat  mai sus) reprezintă un fapt real al terminologiei lingvistice, el fiind folosit ca atare  (în accepţiile date) în romanistica generală, începând cu opera fundamentală a lui  W. Meyer-Lübke (1890, 1902) (predecesorul acestui mare romanist şi întemeietorul  lingvisticii romanice, F. Diez, utiliza încă, pentru romanica orientală,  determinativul mai vechi, valah) şi terminând cu lucrările moderne de popularizare  a romanisticii (cum ar fi, spre exemplu, broşura lingvistului polonez W. Mańczak  (1969) şi cu toate sursele de referinţă existente (dicţionare şi enciclopedii,  neexceptându-le pe cele sovietice).

2. Calificativul moldovenesc (ca şi muntenesc, de altfel), cu referire la limbă,  a început a fi utilizat relativ târziu (în comparaţie cu român < romanus, ce servea la  denominarea, cum s-a spus deja, atât a populaţiei de origine romanică, cât şi a  vorbirii ei) – abia de prin a doua jumătate a secolului al XIV-lea, adică după  constituirea celor două „ţări româneşti” în state separate.

2.1. El a căpătat circulaţie anume ca semn distinctiv al acestora, în calitate de  denumire locală a uneia dintre cele două ramuri (varietăţi) ale masivului glotic  romanic nord-dunărean, denumire ce reflecta teritoriul de răspândire a ramurii  corespunzătoare (deşi în Valahia se folosea în continuare şi termenul tradiţional  român/românesc, determinativul muntenesc fiind mult mai puţin frecvent)

2.1.1. După anexarea în 1812 a părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei istorice  (a aşa-numitei Basarabii) de către imperiul rus, aici, din motive lesne de înţeles, a  fost utilizată pentru vorbirea localnicilor denumirea tradiţională, dar neştiinţifică,  limba moldovenească.

2.1.2. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”,  „limba moldovenească” este declarată chiar limbă oficială, alături de limba rusă (de  altfel, Rusia ţaristă, prin „Regulamentul organic”, va decreta „limba moldovenească”  drept limbă oficială şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia, între  anii 1828 şi 1834).

2.1.3. Această situaţie a fost însă păstrată numai până în 1828, când drept  limbă oficială este recunoscută, din nou, doar limba rusă, limba localnicilor fiind  ulterior scoasă cu totul din uz.

2.1.4. Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al  XX-lea adjectivul moldovenesc, în sintagma limba moldovenească, reapare (iarăşi  în scopuri politice) în unele lucrări (mai ales dicţionare bilingve), cu aplicare la  vorbirea populaţiei basarabene.

2.1.5. După revoluţia din 1917, adică în perioada sovietică (întâi în  R.A.S.S.M, în stânga Nistrului, căci Basarabia se reunise deja cu Ţara, iar apoi, în  1940, şi în R.S.S.M, cu Basarabia reînglobată de data aceasta în U.R.S.S),  populaţiei din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirea „limbă  moldovenească”, care se contrapunea de acum net limbii române (mai ales că între  anii 1932 şi 1938 în R.A.S.S.M fuseseră introduse limba şi literatura română şi  alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o gravă greşeală politică). Motivele  sunt deci de natură pur politică: pentru demonstrarea existenţei unei alte naţiuni în  componenţa Uniunii Sovietice, ce trebuia să se deosebească, sub toate aspectele, de  naţiunea română din ţara vecină, dar neprietenă (îndârjirea de atunci în promovarea  cu orice preţ a tendinţei date se resimte la mulţi diriguitori şi în prezent).

2.2. În felul acesta calificativul moldovenesc, prin atribuirea acestui al doilea  sens, ar fi trebuit să aibă următoarea structură semantică, adică să însemne:

„1. Care ţine de tipul de vorbire romanică nord-dunăreană, adică de grupul  dialectal dacoromân, caracteristic pentru Moldova istorică.

2. Care ţine de mijlocul naţional de comunicare a statului moldovenesc  (R.S.S.M., iar în prezent: R.M)”.

2.3. Dar chiar şi cu această nouă structură semantică adjectivul-glotonim  moldovenesc corelează cu adjectivul-glotonim român, ca unităţi de acelaşi rang  doar pe linia unui singur sens: al treilea de la român şi al doilea de la moldovenesc.

2.3.1. Aceste sensuri ar urma să se opună (în viziunea partizanilor art. 13 din
Constituţia R.M) ca denumiri ale mijloacelor naţionale de comunicare din diferite state.

2.3.2. Întrucât însă mijloacele naţionale de comunicare sunt în fond limbile  standard, adică ceea ce numim în mod curent limbi literare, iar limba literară atât în  România, cât şi în Moldova a fost şi este aceeaşi (fiind una singură), sensurile în  discuţie coincid.

2.3.3. Deci contrapunerea glotonimelor român şi moldovenesc pe linia acestui  sens, care s-a făcut şi începe să se facă din nou în R.M (în conformitate cu noua  Constituţie), se baza şi se bazează, iarăşi, doar pe considerente de ordin politic.  Ea nu are nici un suport de natură lingvistică (adică ştiinţifică).

2.4. Cât priveşte celelalte sensuri ale glotonimelor discutate, ele se află în  raport de gen – specie, moldovenesc incluzându-se (în primul său sens) în toate cele  trei sensuri ale lui român/românesc (acesta fiind pentru el noţiunea generică pe  toate liniile)
.
3. Aşa se prezintă lucrurile sub raport logic (căci, logic, noţiunea generică  c u p r i n d e în sine toate noţiunile de specie subordonate ei).  3.1. Sub raport semantic însă, noţiunea generică (care exprimă numai  trăsăturile relevante, esenţiale) s e i n c l u d e ca parte componentă obligatorie în  conţinutul tuturor noţiunilor de specie subordonate, care înglobează, în afară de  aceasta, şi trăsături suplimentare (relevante numai pentru noţiunea de specie  respectivă)
.
3.1.1. În cazul noţiunii „moldovenesc”, asemenea trăsături suplimentare relevante sunt: lipsa africatelor č şi ™ şi prezenţa africatei dz, palatalizarea  consonelor labiale p, b, v, f, trecerea vocalelor atone e şi ă, respectiv în i şi î (în  special în poziţie finală), prezenţa unor rusisme lexicale şi sintactice, precum şi o  serie de alte particularităţi specifice vorbirii din Republica Moldova şi Moldova  românească (dar improprii atât pentru alte varietăţi dialectale ale limbii române, cât  şi pentru limba literară).

3.1.2. Aşadar, denumirea moldovenesc poate fi aplicată numai şi numai  vorbirii căreia îi sunt proprii particularităţile suplimentare enumerate. Altfel,  denumirea nu poate fi considerată ca fiind adecvată obiectului denumit.

3.1.3. Tocmai de aceea articolul 13 din noua constituţie a R.M nu este  justificat sub aspect ştiinţific: în el se presupune, pe de o parte, că limba oficială de  stat este limba literară comună (căreia nu-i sunt proprii trăsăturile specific  moldoveneşti!), iar pe de altă parte, ea este denumită „moldovenească” (ceea ce  implică în mod obligatoriu trăsături specifice inerente). Este deci un caz tipic de  alogism elementar, de c o n t r a d i c t i o i n a d j e c t o.

4. Pentru a demonstra inconsistenţa unei atare poziţii sub raport ştiinţific mai poate fi menţionată aici încă o particularitate a elementelor lexicale (inclusiv a  termenilor) ce se află în raport de gen–specie: în anumite condiţii contextuale, când  nu importă detaliile, adică trăsăturile specifice (individuale) suplimentare, ci doar  cele esenţiale ale obiectului denumit, în locul denumirii de specie se foloseşte, de  regulă, denumirea de gen. Legitatea dată însă nu poate fi inversată: denumirea de  specie (cea a varietăţii noţiunii) nu poate fi folosită în locul celei generice, deoarece  în acest caz obiectului desemnat i s-ar atribui caracteristici semantice pe care el nu le posedă (copac–nuc).

4.1. De aceea glotonimul român/românesc se utilizează cu referire la orice  varietate de vorbire romanică nord-dunăreană (muntenească, moldovenească, bănăţeană, oltenească sau oricare alta) şi, în primul său sens, la orice varietate de  vorbire romanică sud-dunăreană (aromână, istroromână şi meglenoromână)

4.2. Dar nu orice varietate de vorbire românească, în esenţă (cum ar fi cea  balcano-romanică sau chiar numai cea nord-dunăreană, adică dacoromână), poate fi  numită, spre exemplu, muntenească, oltenească sau moldovenească.

4.3. Denumirile date pot fi aplicate în exclusivitate acelor varietăţi cărora le  sunt proprii suplimentar trăsăturile dialectale respective.

4.3.1. Astfel, glotonimul moldovenesc poate fi aplicat numai acelei varietăţi a  dialectului dacoromân al limbii române care se întrebuinţează (în mare) în  Moldova dintre Prut şi Carpaţi, precum şi în actuala R.M, şi numai atunci când se  acordă o importanţă deosebită particularităţilor ei suplimentare specifice enumerate  mai sus, în 3.1.1., când anume acest specific se vrea relevat.

4.3.2. Aici intervine momentul pe care nu-l acceptă nici până azi partizanii  denumirii date pentru limba oficială de stat din R.M.

4.3.2.1. Doar această denumire o poartă g r a i u l vorbit în Moldova (de pe  ambele maluri ale Prutului), vorbirea p o p u l a r ă o r a l ă (nu scrisă!) folosită în  această zonă, vorbire care are trăsăturile sale specifice în comparaţie cu vorbirea din alte  zone ale spaţiului românesc dunăreano-carpato-nistrean, dar care este doar una dintre  varietăţile întregului glotic romanic oriental (cum se vede bine din schema alăturată).

4.3.2.2. În virtutea acestui fapt, denumirea unei varietăţi nu poate fi dată  întregului în totalitatea sa (căci fiecare varietate s e i n c l u d e în întreg, este  d o a r o p a r t e a lui). Cu atât mai mult cu cât pe baza diferitelor varietăţi ale  întregului s-a constituit o limbă de cultură (limba literară), care e una singură.

4.3.2.3. În această calitate ea a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate, fixate  într-un corpus solid de monumente scrise, servind cultura comună a tuturor purtătorilor  acestor varietăţi (inclusiv a varietăţii moldoveneşti, care nu are şi nici n-a avut vreodată  o altă formă de manifestare literară, bazată în exclusivitate pe graiul moldovenesc).

4.3.2.4. Limba de cultură în care astăzi se vorbeşte, dar mai ales cea în care  se scrie în R.M, în toate sferele oficiale, n u r e f l e c t ă specificul varietăţii  locale moldoveneşti a dialectului dacoromân de pe acest teritoriu (fonetica ei este,  de exemplu, aproape în întregime de tip muntenesc, nu moldovenesc: formele de  tipul făcea, piatră, bine au la bază nu formele dialectale moldoveneşti făşé,  chiatrî, ghini, proprii, cu anumite varietăţi, întregului teritoriu al republicii, ci pe  cele din alte regiuni româneşti, dar care au devenit normă literară).

4.4. Prin urmare, nimeni nu are pur şi simplu dreptul (nici ştiinţific, nici  juridic) să atribuie acestei limbi o denumire neadecvată conţinutului termenului  utilizat, improprie ei prin însăşi definiţia sa.

5. Ar fi nimerit să mai fie adăugat la cele spuse deja şi un argument de altă  natură, dar care vine să sublinieze apartenenţa necondiţionată a noţiunii de specie  la noţiunea de gen, a specialului la general, a fenomenului la esenţă, a variantei la  invariantă (oricât de multe trăsături specifice ar avea prima).

5.1. În cazul noţiunii de specie „moldovenesc”, această legitate s-ar formula  în felul următor: oricâte particularităţi specifice (în sensul încorporării de rusisme  şi de sovietisme) ar fi căpătat şi ar mai căpăta, eventual, vorbirea moldovenească  din R.S.S.M şi din R.M, ea n-ar fi încetat şi nu va înceta nicicând să fie o varietate  a vorbirii româneşti, căci elementele specifice, oricât de numeroase ar fi ele, nu pot  schimba esenţa primordială a noţiunii generice, care constituie un component  invariabil al conţinutului tuturor noţiunilor de specie.

5.2. Chiar dacă am admite, prin absurd, o situaţie ipotetică, când majoritatea  unităţilor lexicale semnificative (adică a cuvintelor cu sens material) ar fi  substituite prin unităţi străine, împrumutate (în cazul nostru ruseşti, ca în versurile  satirice M-am prostudit şi căşleiesc / C-o fost morozu mari…), şi în acest caz o  asemenea „limbă amestecată” va fi recepţionată de cei ce ştiu româneşte ca  românească în esenţa sa, iar nu ca „altă” limbă, ca o limbă „nouă”. Asta pentru că  apartenenţa unui mesaj verbal la o anumită limbă este determinată, de fapt, nu de  lexic, ci de gramatică.

5.2.1. De aceea un enunţ ca Bring die банка mit варены von der полка im  чулач, citat de L. V. Şcerba (1974, p. 72), în pofida faptului că absolut toate  cuvintele semnificative din componenţa lui (în afară de verb) sunt ruseşti, este  simţit, după spusele lingvistului rus, ca fiind limbă germană, deoarece predicatul lui şi toate instrumentele gramaticale sunt germane.

5.2.2. De altfel, elementele lexicale semnificative de bază ale unui potenţial enunţ pot fi chiar fără sens (adică născocite), cum afirmă mulţi semanticieni.  Principalul e ca acestor elemente să le fie aplicată corect gramatica unei limbi  naturale. De exemplu, enunţul lui Carnap Pirots karulize elaticalli, fără a avea vreo  semnificaţie concretă, reală, ţine – după gramatică – de limba engleză. Dacă însă  acestui enunţ, vid de sens, i se aplică o altă gramatică, el apare ca „tradus” în limba  respectivă. Astfel, Em. Vasiliu îl „traduce” în română prin Piroţii carulează elatic  (Vasiliu 1970, p. 19). Enunţul dat se pretează însă şi la „traducerea” în alte limbi  (cf. fr. Les pirots carulisent élatiquement sau rus. Пироты карулизят златично),  la origine fiind el însuşi o „traducere” din germ. Die Pieroten karuliezen elatisch  (ibidem, p. 20).

5.2.3. Din cele spuse se poate trage concluzia că, atâta timp cât îşi păstrează  gramatica, o limbă rămâne vie şi, dacă i se creează condiţii favorabile pentru  debarasarea de lexicul impropriu, ea revine la normal. Deci, dacă s-ar instaura  asemenea condiţii şi pentru populaţia din R. M., limba română de aici, denaturată  de mulţimea rusismelor de tot felul, ar renaşte în foarte scurt timp.

6. Din cele spuse rezultă că termenii glotonimici moldovenesc şi  român/românesc n-au fost niciodată şi nu pot fi nici acum de acelaşi rang, nu sunt  adică termeni ce stau pe aceeaşi treaptă a ierarhiei glotonimice, deoarece primul  continuă să rămână – indiferent de faptul dacă acest lucru e pe placul cuiva sau nu – denumire a unui grai teritorial (utilizat nu numai pe teritoriul R.M, ci şi pe cel a României), ceea ce nu permite ca el să fie folosit când e vorba de denumirea  mijlocului de comunicare cultă, de limba literară.  Utilizarea acestor doi termeni (ca şi a tuturor termenilor ştiinţifici) trebuie să  corespundă corelaţiei ce există obiectiv între ei în metalimba lingvisticii, care  dispune de o anume microstructură terminologică ce nu poate fi nici ignorată, nici  manipulată arbitrar.

6.1. Este absolut clar, deci, că limba literară (şi, în primul rând, cea scrisă),  întrebuinţată de acum de aproape jumătate de secol în R. M., este limbă română.  Această realitate este demonstrată cu toată evidenţa de orice scriere apărută în  perioada dată.

6.2. Pentru a demonstra că limba scrisă din R. M. nu reflectă specificul local,  să comparăm un scurt fragment (luat la întâmplare) din Clopotniţa lui Ion Druţă în  original şi transcris, apoi, cu particularităţile proprii vorbirii din R. M.

6.2.1. Iată, întâi, fragmentul, aşa cum l-a scris autorul:  „Porneşte dar pe jos şi el. Dacă nu-l ajunge nici o maşină din urmă, îl va  ajunge autobuzul de la cinci jumătate undeva pe o margine de drum. A face însă  mişcări în aer liber e, oricum, mai sănătos decât a sta locului şi-a te legăna  împreună cu umbrele. Scria Amosov într-o revistă, apoi şi japonezii au confirmat,  că fără cincisprezece mii de paşi făcuţi zilnic organismul n-are forţa necesară  pentru a se reface, şi ziua fără şapte-opt kilometri făcuţi pe jos e ca şi cum ar fi o  zi pierdută.  A legat geanta de plasa cu portocale, făcând din ele un fel de desagi. Şi i-a  aruncat pe umeri, pornind încet de-a lungul şoselei”.  El corespunde întru totul, precum se vede bine, normelor limbii literare  române.

6.2.2. Şi iată, acum, cum ar arăta acelaşi fragment, rescris cu specificul, în  primul rând fonetic (dar nu numai), al vorbirii moldoveneşti:  „Porneşti darî pi jios şî el. Dacî nu-l ajiunji nişi o maşânî din urmî, l-a culeji  avtóbusu di la pol şestovo (sau: di la jiumătati la şăsî) undeva pi o marjinî di drum.  Da sî ti nişti la vozduh îi, orcum, mai sănătos decât a sta locului ş-a ti legăna  împreunî cu umbrili. Scria undeva Amosov într-un jurnal, pi urmî şî iaponenii o  potvirdit, cî fărî şinspreşi nii di paş făcuţ în tătî zâua organizmu n-ari puterea  trebuinşioasî sî sî dreagî, şî zâiua fărî şăpti-opt chilometri făcuţ pi jios îi ca şî cum  ar şi o zî prăpăditî. O legat sumca di avosica cu apelsini, făcând din eli on fel di desaji. Şî i-o  zvârlit pi umeri, pornindu-sî înşet de-a lungul şuşălii”.

6.2.3. Or, I. Druţă n-a scris niciodată în această formă, care este într-adevăr  moldovenească (dar dialectală!). Toţi au scris şi scriu, şi în prezent, respectând,  după cum am văzut, normele limbii române literare (alte norme literare, pur şi  simplu nu există).

6. 3. A susţine, de aceea, teza, neîntemeiată ştiinţific (folosită în scopuri politice  de regimul imperial – ţarist şi sovietic), că ar exista o limbă literară „moldovenească”, deosebită de limba literară română comună (or, fixarea în constituţie a denumirii  „limbă moldovenească” pentru limba de stat din R.M chiar asta ar vrea să  însemne!) este sau o perseverare (diabolică!) în eroare, sau o utopie, sau o fraudă  ordinară, cum subliniază de acum, cu mai multe ocazii, conaţionalul nostru,  profesorul cu renume mondial de la Tübingen, Eugen Coşeriu.

7. Aşadar, vorbirea din R.M, neîncetând a fi o varietate locală a limbii  române comune, este, istoriceşte vorbind, vorbire moldovenească, deoarece ţine de  prima din cele două mari ramuri ale dialectului dacoromân – moldovenească şi  muntenească – şi-şi păstrează şi în prezent specificul său dialectal tradiţional  (majoritatea populaţiei republicii în viaţa de toate zilele, în procesul vorbirii  nenormate, neconforme cu normele literare, vorbeşte, într-adevăr, moldoveneşte).  E un lucru absolut normal ca, fiind locuitor al Moldovei, să te consideri moldovean  şi să vorbeşti în graiul local, cu condiţia însă să îţi dai seama că el e local şi nu  poate substitui limba unică pentru toţi cei ce vorbesc româneşte, care este limba  română comună.

Silviu Berejan

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Costin 1958 = M. Costin, Opere, [Bucureşti].
Şişmarev 1960 = В.Ф. Шишмарьов, Лимбиле романиче дин суд-естул Еуропей ши лимба  националэ а РСС Молдовенешть, Кишинеу.
Cantemir 7225 = D. Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor întâi pre limba  lătinească izvodit, iară acmu pre limba românească scos cu truda şi osteneala lui Dimitrie Cantemir  voievodul şi de moşie domn a Moldovei şi Svintei Rossieştii împărăţii cneaz în Sankt Peterburg.
Ghinculov 1840 = Я. Гинкулов, Начертание правилъ валахо-молдавской грамматики,  Санкт-Петербург.
Meyer-Lübke 1890, 1902 = W. Meyer-Lübke, Grammatik der romanischen Sprachen, t. I – IV,  Leipzig.
Mańczak 1969 = W. Mańczak, Jazyki romanskie, Krakov.
Berejan 1990 = S. Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate rivaliza cu glotonimul
român cu aplicare în limba literară?, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 6.
Berejan 1973 = С. Г. Бережан, Семантическая эквивалентность лексических единиц,  Кишинеу.
Şcerba 1974 = Л. В. Щерба, Языковая система и речевая деятельность, Ленинград.
Vasiliu 1970 = Em. Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, [Bucureşti].
Puşcariu 1976 = S. Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti.

CINE ESTE AUTORUL SILVIU BEREJAN

Silviu Berejan (n. 30 iulie 1927, Bălăbănești, azi în Raionul Criuleni, Republica Moldova – d. 10 noiembrie 2007), a fost un filolog, lexicolog și lingvist român basarabean, unul din membrii titular al Academiei de Științe a Moldovei, specialitatea lingvistică romanică (în special română) și slavă (în special rusă), cercetător știintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lîngă Academia de Științe a Moldovei.

Educație, studii

Liceul „B. P. Hașdeu” din Chișinău (1938–1944),
Liceul „C. D. Loga” din Timișoara (1944–1945),
Școala rusă din Comrat (1945–1946),
Școala nr. 4 din Chișinău (1946–1947),
Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova (1947–1952)
Studiile de doctorat la Universitatea de Stat din Moldova (1952–1955)
Doctor habilitat în filologie (1972), profesor universitar (1979)
Membru corespondent (1989) și membru titular (1992) al Academiei de Științe a Moldovei.

Activitate profesională

Lector la Institutul Pedagogic din Tiraspol (1954–1955)
Lector la Universitatea de Stat din Moldova (1955–1956)
Cercetător științific superior la Institutul de Istorie, Limbă și Literatură a Filialei Moldovenești a Academiei de Științe a U.R.S.S. (1956–1958)
Secretar științific (1958–1961), șef de sector (1961–1978), șef de secție (1978–1987), director al Institutului de Limbă și Literatură al A.S.M. (1987–1991)
Academician coordonator al Secției de Științe Socioumane (1991–1995)
Director (1995–2000) al Institutului de Lingvistică al A.S.M.
Din 2000 este cercetător științific principal la Institutul de Filologie.
A ținut prelegeri la Institutul Pedagogic din Bălți (1973–1983).
Este fondator al școlii moldovenești de lexicologie și semantică lingvistică. A studiat gramatica, lexicologia, lexicografia, stilistica, istoria limbii, cultura vorbirii limbii române, semantica generală, lingvistica teoretică, romanistica, slavistica, lingvistica comparată, sociolingvistica.

Operă

Autor a peste 400 de lucrări științifice și științifico-didactice publicate atît în țară, cît și în străinătate, inclusiv 3 monografii, între care: 

Contribuții la studiul infinitivului moldovenesc (1962);

Семантическая эквивалентность лексических единиц (1973);

Autor și redactor a 4 dicționare, inclusiv Dicționar explicativ școlar (1960, 1969, 1976, 1979, 1984, în colaborare); Dicționar explicativ al limbii moldovenești (în 2 vol., 1977; 1985); Dicționar explicativ uzual al limbii române (1999, coordonator al lucrării) etc.;

Autor a 6 manuale: Limba moldovenească literară contemporană. Morfologia (1983, în colaborare); Lingvistica generală (1985, în colaborare); 

Curs de gramatică istorică a limbii române (1991, în colaborare)

Redactor științific a cca 40 de cărți de lingvistică; traducător, redactor și editor al operelor unor somități ale lingvisticii ca V. F. Șișmariov (Limbile romanice din sud-estul Europei și limba națională a R.S.S.M., 1960); Iorgu Iordan (оманское языкознание: Историческое развитие, течения, методы. Moscova, 1971, în colaborare); Eugeniu Coșeriu (Structurile lexematice // Revista de lingvistică și știință literară, 1992, nr. 5; Lingvistica din perspectiva spațială și antropologică: Trei studii / Cu o prefață de Silviu Berejan și un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, 1994); Raymund Piotrowski (Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica Moldova // Revista de lingvistică și știință literară, 1997, nr. 3); *Coordonator al volumului "Limba română este Patria mea. Studii. Comunicări. Documente" (1996).

În perioada 1988–2006 semnează cca 100 de articole de publicistică lingvistică privind statutul limbii române din Republica Moldova.