Tragic e destinul lucrărilor care au fost numai schiţate pe hârtie, executate în lut la scară mică, ele fiind apreciate de contemporani ca nişte încercări neizbutite ori ca nişte visuri prea îndrăzneţe, irealizabile. Adesea, asemenea plăsmuiri ale fanteziei creatorului pier în anonimat fără să lase nicio urmă. Deşi acel ce aruncă zarurile are subtila intuiţie de a plasa pe ici-colo câte un semn de realizare.
Despre toate lucrările lui Alexandru Plămădeală s-a vorbit şi s-a scris, când mai mult, când mai puţin. Despre una însă s-a tăcut cu îndărătnicie. Complotul tacit a sortit această frumoasă idee la un exil în uitare…
Fiecare generaţie vrea să-şi lase însemnele pe răbojul timpului. Pe la mijlocul deceniului IV generaţia Unirii găsi de cuviinţă să ridice un monument în centrul Chişinăului, care ar aminti neamului de acest mare act politic. Ei deja aveau exemplul bucovinenilor care instalaseră un asemenea monument încă în 1924, chiar în piața mare a Cernăuțiului.
A fost creat un comitet organizatoric, s-au trasat direcţiile de acţiune, s-a rezolvat latura financiară, s-a ales locul plasării viitorului monument, s-a desemnat comitetul tehnic care urma să execute lucrările.
S-au încadrat în această muncă şi Pantelimon Halippa, şi primarul Chişinăului de pe atunci I. Costin, şi generalul Ciupercă, şi chiar Ion Inculeţ, care la acea vreme locuia la Bucureşti.
Locul monumentului a fost ales minuţios, desigur fiind cel mai bun: la intersecţia străzii Carol I şi a bulevardului Carol II, adică ceea ce ar corespunde astăzi intersecţiei – strada Puşkin şi bulevardul Ştefan cel Mare și Sfânt.
Comitetul tehnic, din care făceau parte inginerii Profir şi Buciuşcan şi sculptorul Alexandru Plămădeală, au primit descrierea elementelor pe care trebuia să le conţină viitorul monument şi de care urma să ţină cont sculptorul, menţionându-se faptul că lucrarea necesită o executare în stil modern.
Alexandru Plămădeală a zămislit o machetă la scara unu la zece pe care a prezentat-o comitetului executiv pentru aprobare. Macheta a fost tipărită pe coperta revistei Viaţa Basarabiei. E interesant de menţionat că Olga Plămădeală descrie amănunţit această operă în paginile revistei, oferindu-ne şansa de a cunoaşte gândurile ce-l frământau pe creator la acel moment: „Monumentul constă dintr-o statuie ecvestră a regelui Ferdinand I, făuritorul Unirii tuturor provinciilor româneşti, din două figuri feminine, simbolizând Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, din două basoreliefuri pe cele două laturi ale postamentului arhitectural, reprezentând două scene din şedinţa Sfatului Ţării: votarea Unirii şi votarea reformei agrare.
Figurile feminine, simbolizând Unirea Basarabiei cu România, vor fi în centrul vizual al ansamblului monumentului, pe când statuia ecvestră se va proiecta pe geana liberă a cerului.
Regele Ferdinand I va fi înfăţişat călare pe cal, în uniformă de Mareşal al armatei, ţinând buzduganul în mâna dreaptă.
În faţa soclului, mai sus de platforma monumentului, cele două figuri feminine de bronz vor reprezenta România îmbrăţişând Basarabia.
Deasupra figurilor, pe soclu, va fi inscripţia «27 martie 1918» şi mai sus stema ţării.
Basorelieful din dreapta, din bronz, va reprezenta şedinţa solemnă a Sfatului Ţării votând actul Unirii, cu chipuri-portrete ale deputaţilor.
Basorelieful din stânga, tot din bronz, va reprezenta votarea reformei agrare sau o scenă din înfăptuirea acestei reforme.
În partea din dreapta a monumentului, în fund – pe zidul tehnic figura dorobanţului român, sculptat în piatră, în plan, va purta uniforma actuală, iar în partea din stânga – figura ţăranului din Basarabia, sculptată tot în piatră, în plan, rupându-şi lanţurile robiei trecute.
Platforma va avea şase piloni cu cele şase steme istorice pe provincii şi purtând vase pentru flori.”
La rugămintea comitetului executiv au fost desemnaţi doi experţi artistici, doi membri ai Academiei, doi minunaţi plasticieni: I. Teodorescu-Sion şi Gh. Pătraşcu. Ei au vizitat atelierul sculptorului, au luat cunoştinţă de schiţe şi machetă, au ascultat explicaţiile autorului şi au făcut următoarea concluzie:
„În ansamblu compoziţia se prezintă cât se poate de bine şi simbolizează desăvârşit subiectul dat.
Ca detalii aş avea de făcut obiecţiile următoare: ar fi de dorit, şi cred că e foarte necesar, ca statuia regelui să aibă o pelerină, ale cărei falduri să cadă peste crupa calului; de asemenea ar fi de dorit să se suprime vasele plasate deasupra stemelor de provincii.
În cazul că se vor lua în seamă aceste observaţiuni, am încrederea că se va realiza unul dintre cele mai frumoase monumente.
Teodorescu-Sion”.
Şi tot pe aceeaşi pagină era adăugat:
„Citind rândurile d-lui Sion, sunt de aceeaşi părere.
Gh. Pătrascu,
membru al Academiei Române”
În luna martie 1937, Ion Inculeţ, pe atunci vicepreşedinte al consiliului de miniştri, prezintă regelui Carol II fotografiile machetei şi obţine înalta aprobare.
Peste un an, la Ministerul Culturii este aprobată executarea lucrărilor şi este numită suma adunată – 2 300 000 de lei.
Probabil, nici n-are rost să riscăm a ne închipui ce bucurie căzuse pe capul sculptorului. O asemenea comandă e visul fiecărui mare artist. O compoziţie grea, o sculptură monumentală care avea să atingă înălţimea de 17-18 metri. Mai ales că cheia executării era dictată de şcoala tradiţională, al cărei adept era şi Alexandru Plămădeală. Desigur, căutările figurilor, armoniei lor în spaţiu, executarea basoreliefurilor necesita mult, foarte mult timp. Trebuiau găsite portretele deputaţilor din Sfatul Ţării, se cereau lucrate migălos portretele regale, urma să se obţină dintr-o lucrare istorică, o operă de mare artă.
La sigur că această monumentală sculptură putea să fie cea mai mare realizare a sculptorului nostru. Nu pot exista îndoieli în această privinţă. Dar timpul nu a fost de partea creatorului. Boala l-a culcat în mormânt şi marele vis a rămas irealizat. Au venit alte vremuri. Cei care au ştiut despre acest monument au preferat să tacă, acei care n-au ştiut şi-au purtat mai departe neştiinţa. Războiul a distrus atelierul sculptorului, noua putere instaurată la Chişinău nu avea nevoie de monumentul Unirii din 1918 şi macheta a fost dată uitării, iar fotografiile ei – rătăcite de voie, de nevoie. Olga Plămădeală, apărând vitejeşte lucrările soţului, nu îndrăznea să aducă vorba despre această lucrare, care l-ar fi compromis în noile condiţii.
Am admirat pe o copertă a revistei Viaţa Basarabiei acea machetă uitată de lume şi mi-am zis că monumentele, chiar şi cele ce n-au fost înălţate, nu pot fi demolate din memoria şi mai ales din conştiinţa noastră…
