Sportul moldovenesc în regimul totalitar sovietic (II)

Din contră, marasmul persistă la toate nivelele în societatea moldovenească, fiindcă am fost şi suntem în continuare un organism modelat în regimul totalitar sovietic, care a lăsat sechele adânci în plan mental asupra identităţii noastre. Când cineva încearcă să mă convingă despre faptul că în perioada sovietică s-au construit drumuri, case, universităţi, stadioane sau întreprinderi, vreau să-i întreb: cu ce au fost umplute aceste spaţii, ce oameni a educat şi ce mentalitate a inoculat această perioadă? Sistemul sovietic persistă în societatea noastră, pentru că a pătruns ca un cancer în fiecare celulă şi este reprodus prin oamenii care au crescut acolo şi care i-au moştenit habitudinile.

Am ales sportul ca subiect preferenţial pentru că, aşa cum spuneam şi în alte părţi, sportul este prin excelenţă un fief al meritocraţiei, iar datorită acestui fapt, performanţele sportivilor sunt cu mult deasupra performanţelor înregistrate de societatea noastră la nivel internaţional. Din acest considerent, cred că anume aici trebuie să se producă schimbarea.

Ceea ce vreau să vă propun este o perspectivă asupra felului cum a fost modelat sportul moldovenesc în perioada sovietică, acest studiu fiind produsul unei cercetări realizate împreună cu domnul Boris Boguş, şeful Catedrei de sport de la USM, care a reflectat în două cărţi publicate în limba română şi engleză asupra fotbalului est-european. În acelaşi timp, aceste reflecţii sunt produsul activităţii în cadrul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar sovietic din R. Moldova (creată în 2010), din care am făcut parte şi unde am insistat să fie inserat un capitol special asupra sportului moldovenesc.

Sportul basarabean înainte de comunismul sovietic şi în afara lui

Unul din marile stereotipuri prezente atât printre amatorii sportului din R. Moldova, cât şi în societatea moldovenească în general, este faptul că sportul din republică a apărut şi s-a dezvoltat plenar exclusiv în perioada URSS, iar „moştenirea” sovietică este singurul fundament viabil pe care se construieşte sportul moldovenesc de după independenţă.

Ambele aceste clişee pot fi uşor înlăturate prin oferirea unui istoric al evoluţiei sportului basarabean înaintea venirii comunismului sovietic şi al reproducerii sale în afara acestui sistem. Dacă luăm în integritate teritoriul actual al R. Moldova, atunci în perioada interbelică sportul s-a dezvoltat în mod diferenţiat. În partea dreaptă a Nistrului, în Basarabia, sportul a dezvoltat bogate tradiţii cu caracter local şi naţional, echipele basarabene evoluând în campionatele şi cupele României, cei mai buni jucători erau convocaţi chiar şi la echipele naţionale, fiind astfel activ încadraţi în circuitul sportiv european şi mondial. În acelaşi timp, pe malul stâng, în RASS Moldovenească, creată în anul 1924 în cadrul RSS Ucrainene, sportul a avut o dezvoltare înregimentată în rigorile militariste şi ideologice ale regimului totalitar sovietic, fără o posibilitate de manifestare plenară în context de performanţă.

Din Basarabia erau și fraţii Vâlcov (Colea, Petea şi Volodea) care s-au dus în anii `30 la echipa de fotbal „Venus” Bucureşti din echipa basarabeană „Mihai Viteazul”, şi unde au cules împreună şapte titluri de campioni ai României: Colea – două titluri, Petea – patru şi Volodea – un titlu. Petea Vâlcov a jucat şapte meciuri pentru naţionala României, înscriind patru goluri, iar Colea Vâlcov fost antrenorul echipei „Steaua” şi al echipei naţionale a României (1947-1949). Cu Nicolae Vâlcov la conducerea tehnică, „Steaua” (sub titulatura „CSCA”) va cuceri în anul 1949 primul său trofeu, Cupa României.

Un pământean de-al nostru, Nicolae Simatoc, născut în 1920 în s. Grimăncăuţi, r-nul Briceni, are o istorie şi mai impresionantă. În anii 1930 câştigă „argint” şi „bronz” cu „Ripensia” Timişoara în Campionatul României, „aur” cu „Atletic Club Oradea” în Campionatul Ungariei şi „argint” cu echipa „Carmen” Bucureşti din nou în Campionatul României, pentru ca după ocupaţia sovietică să fugă în Italia, unde ajunge la „Inter” Milano şi câştigă cu aceasta titlul de vicecampion al Italiei (1949). În anul 1950-1952, el va fi cumpărat de „FC Barcelona”, în a cărei componenţă va câştiga Campionatul şi Cupa Spaniei, devenind astfel cel mai cunoscut fotbalist basarabean din toate timpurile.

În acelaşi timp, o altă pământeancă de-a noastră, Lia Manoliu, născută în or. Chişinău, în 1932, dar refugiată cu părinţii în România după anexarea Basarabiei, s-a format în afara sistemului sovietic, generând performanţe pentru România. Ea va câştiga medalia de aur la JO din Mexico (1968), „bronz” la JO din Roma (1960) şi la JO din Tokio (1964) la proba de aruncare a discului, devenind cel mai titrat produs al sportului românesc al perioadei respective.
Sunt doar câteva nume care sugerează că sportul în Basarabia interbelică a dezvoltat frumoase tradiţii şi era plenar integrat în sportul românesc, care-i oferea o deschidere firească spre comunitatea sportivă internaţională.

Instaurarea sportului sovietic în Basarabia

Reîncorporarea forţată a Basarabiei în cadrul Uniunii Sovietice şi transformarea acesteia în RSS Moldovenească a fost un proces extrem de traumatizant pentru acest teritoriu şi locuitorii săi. Mulţi reprezentanţi ai populaţiei locale au fost nevoiţi să emigreze în Vest (mulţi etnici români – spre România propriu-zisă), mulţi alţii au fost deportaţi de autorităţile sovietice spre Est, ca rezultat al politicilor de colectivizare şi deznaţionalizare, iar mii au pierit în urma foametei din 1946-1947.

Urmând binecunoscutul principiu sovietic „construcţia noului prin distrugerea vechiului”, autorităţile sovietice au nimicit nu numai fundamentele politice, economice şi sociale ale perioadei interbelice, dar au făcut tabula rasa din sport, anihilând tradiţiile sportive dezvoltate anterior. Aplicarea modelelor sportive sovietice în nou-creata RSSM a început în 1940, imediat după anexare, iar odată cu aceasta, activitatea şi sovietele republicane ale asociaţiilor sportive „benevole”: „Dinamo”, „Spartak”, „Lokomotiv”, „Kolos” („Spicul”), „Burevestnik”, „Bolşevik”, „Pişcevik”, „Uciteli” („Învăţătorul”), „Rezervele de muncă”, organizaţii reproduse după tiparele deja existente în URSS. Scurta perioadă de ocupaţie sovietică nu a permis în mare măsură ideologizarea basarabenilor prin intermediul sportului, însă la începutul anului 1941 organele de sport sovietice deja raportau că numărul celor înregimentaţi în aceste organizaţii era de 50 mii de membri.

Sportul a avut mai multe funcţii în modelarea societăţii sovietice, iar majoritatea dintre ele au fost valabile şi în cazul societăţii sovietice moldoveneşti: funcţie de ideologizare, masificare, atomizare, „distracţie”, într-un sens în care încă Imperiul Roman l-a descoperit, în vederea devierii atenţiei publice de la problemele statului. Dar dincolo de aceste aspecte general valabile pentru întreaga societate sovietică, sportul sovietic a avut în RSSM o tentă de deznaţionalizare, de rusificare şi sovietizare, iar instrumentele prin care s-au realizat acestea au fost dintre cele mai subtile, de multe ori insesizabile la prima vedere. Unul din cele mai răspândite instrumente a fost deznaţionalizarea prin afluxul de specialişti alogeni, de cele mai multe ori ruşi, care a făcut ca românii din RSSM să fie lăsaţi în educaţia fizică şi sport pentru o perioadă de cincizeci de ani, aproape în totalitate, la discreţia „fizkulturnicilor” sovietici, pasibili de rusificare şi ideologizare.

Acest lucru a început să se inoculeze printre basarabeni încă din momentul primului an de ocupaţie postbelică. În raportul privind activitatea Comitetului pentru educaţie fizică şi sport pe lângă Consiliul de Miniştri a RSSM pentru anul 1944 constatăm faptul că cea mai mare problemă era lipsa specialiştilor în domeniu, „erau 20 de specialişti în total, iar sportul moldovenesc avea nevoie de 137”, considera comitetul. Faptul este ușor de explicat în condiţiile în care, în urma ocupaţiei sovietice, în Chişinău la 24 august 1944 au mai rămas 70 de învăţători, din 980 în judeţul Soroca au rămas 83, în judeţul Bălţi din 2180 au rămas 240, iar în oraşul Bălţi din 240 au rămas 18 învăţători. Prin urmare, organele sovietice locale cereau 5000 de învăţători, iar Comisariatul pe Învăţământ al RSFSR a trimis aici până la sfârşitul anului 155 de învăţători.

(Va urma)