Foarte puţini mai înţeleg că spovedania este o mare şi sfântă taină a bisericii şi că necesită o pregătire aparte. Dar şi mai puţini conştientizează că această taină se săvârşeşte ori de câte ori credinciosul simte nevoia. Chiar şi atunci când preotul hotărăşte că cel care s-a mărturisit nu este pregătit – din pricina păcatelor sau din altă pricină – să se împărtăşească, spovedania nu a fost în zadar. Fiindcă scopul ei este de a curăţa credinciosul de păcatele săvârşite sau, aşa cum spun sfinţii părinţi, de a-i vindeca sufletul.
Deci primul lucru care trebuie avut în vedere este următorul: spovedania este o taină de sine stătătoare prin care se acordă iertarea de păcate şi care este săvârşită în biserică la îndemnul Mântuitorului. Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenici să îşi mărturisească păcatele, iar după învierea Sa din morţi le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi; şi cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi”.
Când omul simte că ceva îi încarcă conştiinţa ar fi normal să se gândească la spovedanie. Înainte de a merge să se mărturisească, creştinul trebuie să postească măcar trei zile. Dar dacă cineva simte să o facă dintr-odată, fără post; nici un canon nu opreşte asta. Doar că, cel care nu a postit, nu poate fi împărtăşit după spovedanie.
Însă există un lucru pe care oricine îl poate face, indiferent cât de puţin timp are înainte de spovedanie. Să ne pregătim cu rugăciune. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să ne vedem păcatele, dar şi să Îl rugăm să ne dea înţelepciunea de a le depăşi. Fiecare credincios înainte de a se mărturisi ar trebui să se roage şi pentru preot. Să-i ceară lui Dumnezeu cuvânt prin gura slujitorului său.
Rostirea păcatelor ne ajută să le conştientizăm mai bine şi să ne ferim de ele, de aceea nu este recomandat să apelăm la o spovedanie de tipul întrebare-răspuns (ai minţit? – da!), fiindcă nici un sfânt al Bisericii Ortodoxe nu a vorbit de spovedanie ca de o taină a recunoaşterii păcatelor, căci un simplu răspuns la o întrebare nu înseamnă mărturisire a păcatelor, ci recunoaşterea lor. Sau aşa cum circula o poveste pe holurile facultăţii:
– Copilaş, tu ai luat vreodată pe furiş vreun ban din buzunarul mamei?
– Nu părinte, dar e bună ideea!
Cel care cu adevărat vrea să îşi mărturisească păcatele trebuie să o facă sincer, fără să ascundă nimic şi să-şi exprime nu doar greşelile, dar şi neînţelegerile – aşa cum i le-ar spune lui Dumnezeu.
Înainte de a încheia, aş vrea să mai adaug că – după opinia mai multor sfinţi, printre care şi Sfântul Simeon Noul Teolog – taina spovedaniei, numită şi taina pocăinţei, este invalidă atâta vreme cât nu există părere de rău pentru păcatele săvârşite. Asta fiind prima şi cea mai importantă condiţie a Spovedaniei.
