Interviu

Știu cine a murit din prostie și cine a făcut fapte eroice

– Când ați început să pictați?
– Sunt originar din satul Cocieri, de pe malul stâng al Nistrului. De mic copil îmi plăcea să desenez. În special, mă impresiona răsăritul extraordinar al soarelui, pe care încercam să-l surprind în culori. Când am ajuns în clasa a V-a, am mers la Școala de pictură din Dubăsari, unde am studiat trei ani. Ulterior, am venit la Chișinău și am intrat la Școala Republicană de Arte Plastice cu regim internat de pe strada Mihail Kogălniceanu. Actualul președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, Ghenadie Jalbă, mi-a fost un foarte bun profesor atunci. În 1987 am participat la un concurs unional și am luat o diplomă de gradul II. Puteam cu ușurință să intru la Institutul Academic de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova, dar nu am vrut. Din mai multe considerente, unul dintre care e că voiam să fac armata.

– De ce? Ați avut un exemplu de urmat?
– Da, vărul meu venise din Afganistan și avea Ordinul „Steaua Roșie” și medalia „Meritul Militar”. Aceste distincții erau pentru mine dovada bărbăției adevărate. Mă ocupam și eu atunci cu sportul, eram maestru la caiac-canoe, dar pasiunea pentru pictură mă făcea mai romantic. În școală eram îndrăgostit de o fată, căreia îi scriam versuri și-i dedicam tablouri. Dar era o dragoste fără răspuns. Într-o zi, mi-a spus că nu aș fi bărbat adevărat. Poate din acest motiv mi-am dorit să fac armata ca ea să se uite cu alți ochi la mine.

– Ce rol a avut armata în formarea dumneavoastră?
– În armată am făcut parte din batalionul de cercetași. Acolo am trecut o școală extraordinară, care, ulterior, în conflictul din Transnistria, m-a ajutat foarte mult. În 1989 am venit din armată și m-am implicat în lupta împotriva forțelor separatiste. Atunci, la Dubăsari acționa așa-numitul detașament muncitoresc de susținere a miliției care ulterior s-a redenumit în Batalionul „Dnestr”. Membrii detașamentului desfășurau o activitate foarte violentă împotriva celor care se declarau români sau aveau aspirații proromânești. Mulți oameni au fost omorâți. Profesoara de limba română de la noi din Cocieri a fost înecată în fântână. În aceste condiții, am fondat un grup de rezistență care, ulterior, în timpul conflictului, s-a numit grupul de destinație specială „Scorpionii”.

– Cum v-ați manifestat rezistența?
– Sunt primul care am arborat tricolorul pe sediul primăriei din Cocieri, acțiune pentru care am fost foarte crunt bătut. După ce a fost dat jos, a doua zi am mai cumpărat din banii mei un alt tricolor și l-am arborat din nou. Când au scos și al doilea drapel, atunci m-am urcat pe un turn care transmitea semnale radio. Am arborat drapelul în vârful turnului, încât se vedea de departe. Unele rude erau împotriva acțiunilor mele. Dar mă consideram român și am luptat pentru pământul meu. În 1990 am dizolvat organizația comsomolistă din sat și am contribuit la dizolvarea organizației comsomoliste raionale.

– Ce se întâmpla în Cocieri când s-a declanșat conflictul?
– În centrul satului au venit în jur de 500 de persoane din tot raionul Dubăsari. Poliția și comisarul au fugit. Noi am rămas singuri. Cunoscând situația din Dubăsari, unica soluție pentru noi era de a pune mâna pe arme și de a ne apăra pământul. Pe data de 2 martie, zi de luni, am format o delegație de cinci persoane, am trecut Nistrul pe gheață și ne-am prezentat la Holercani, unde sosise deja OPONUL (detașamentul poliției cu destinație specială). Am cerut ministrului de Interne, Constantin Antoci, să ne dea arme ca să ne apărăm. I-am prezentat livretele militare, i-am spus că suntem băieți cu experiență și știm ce trebuie să facem. Cocieriul era singura localitate blocată atunci și trebuiau luate măsuri urgente de a opune rezistență. Aveam de gând să luăm cu asalt unitatea militară a Armatei a 14-a ruse din sat. Asaltul era unica soluție de a ne apăra. Ministrul nu ne-a dat arme. De aceea, grupul nostru a hotărât să ia unitatea militară practic cu mâinile goale. Ne-am întors pe malul stâng, ne-am echipat cu puști de vânătoare, cocktail Molotov și bâte. Cazărmile se aflau lângă cimitir. Trebuia doar să sărim gardul ca să ajungem la ele. Din păcate, deși am ținut în taină operațiunea, când am sărit gardul, am fost urmați de sute de băieți. În loc să fie o acțiune organizată, situația a scăpat de sub control. Ofițerul de serviciu a sunat la Dubăsari și, în timp ce am intrat în depozitul de arme, din oraș au început să vină gardiștii și cazacii. S-au tras focuri de armă. Toți au început să alerge în toate părțile. În total, am luat 80 de automate și 40 de pistoale. Din partea noastră și-au pierdut viața trei persoane. În mâinile mele a murit Mihai Nour, fost luptător în Afganistan. Ne-am zis atunci că nu putem rezista fără forțe speciale.

– Ce a urmat?
– Am trecut cu băieții Nistrul din nou. Locotenent-colonelul Anton Gămurari ne-a spus că nu ne poate ordona, dar cei care vor să-și apere pământul să facă un pas în față. Au trecut toți. Ulterior, s-au format trei coloane, ne-am pornit pe gheață spre Cocieri și am reușit să preluăm unitatea militară. Actualmente, acolo se află forțele pacifiste ale R. Moldova.

– Când a apărut prima asociație de veterani?
– Imediat după război. Atunci s-a numit Mișcarea combatanților. Președinte era Ion Leaşcenco.

– De ce atunci sunt atâtea organizații și asociații ale veteranilor conflictului de pe Nistru? De ce nu există o singură structură care să le reprezinte interesele?
– Pentru că, din 1993 încoace, fiecare forță politică care apărea își făcea grupul său de veterani care s-o susțină. Astfel, veteranii au fost dispersați.

– Care e situația veteranilor acum?
– În mare măsură, veteranii sunt dezamăgiți de conducerile de până acum. Sunt foarte dezamăgiți și de Alianță. Pensia invalizilor de război a fost redusă cu 300 de lei. Acum un veteran fără un picior primește 1200 de lei. Ei nu stau cu mâna întinsă, dar muncesc ca să-și întrețină familiile. Cunosc exemplul lui Ghenadie Momulat care lucrează la construcții, chiar dacă și-a pierdut piciorul la război. Sunt mulți care profită de pe urma veteranilor. Același Valeriu Ciobanu, care mă ponegrește în ultimul timp, este un escroc și nici nu are dreptul să se numească veteran. El nu a avut armă după dânsul. Numele lui nu figurează în lista membrilor batalionului „Haiduc” în cadrul căruia pretinde că a luptat. Sunt și alte exemple.

– Revenind la pasiunea pentru pictură, când o să putem vedea galeria de portrete a eroilor?
– Vreau neapărat să expun cele 21 de portrete pe 2 martie. Să mă ajute bunul Dumnezeu să duc la bun sfârșit proiectul. Încă nu am rame în care să încadrez pânzele, iar unele lucrări trebuie finalizate.

– Cum ați ales eroii portretelor dumneavoastră?
– Am studiat minuțios materialele din acea vreme. Știu cine a murit din prostie, din beție, și știu care a făcut cu adevărat o faptă eroică. De exemplu, Anatol Popovici, care era judecător și consilier municipal în Chișinău, și-a lăsat locul călduț și s-a dus la Tighina, la luptă. A fost un mare patriot, un mare român, el și-a apărat cu adevărat țara. Grigore Usinevici, care, fiind încercuit de cazaci, a luptat până la ultimul glonţ. Victor Ursu căzut în luptele de la Dubăsari…

– A fost dificil să-i pictați?
– Îi greu să pictez un om, să-i surprinzi caracterul. Mai ales dacă pictezi de pe fotografie. Odată, încercând să mă apropii sufletește de om, am simțit suferințele prin care a trecut. De exemplu, pictându-l pe Boris Dovgani, aveam dureri colosale în abdomen. Nu înțelegeam de ce. Pe urmă am aflat că el a murit în mașina blindată, străpuns de o rachetă antitanc dirijată. Aceste lucruri e foarte greu să le explici.  

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.