O scriu tare de mult şi am scris-o cu tare mulţi oameni. Da, am scris-o, la sigur, şi împreună cu încă Cineva. Iată, mai văd şi îmi amintesc cum a venit, mai întâi, să mă îndemne şi să mă ajute, bătrânul şi regretatul Vadim Pirogan. Şi tot mai întâi, cu acelaşi îndemn, a venit părintele Vlad Mihăilă. Au venit într-o zi, fireşte. Anume din acea zi, m-am trezit parcă dintr-un somn şi m-am uitat să mai văd cine mai vine. Îl recunoaştem, desigur, pe fiecare şi îi recunoaştem pe toţi – pentru că erau dintre fiinţele cele mai apropiate. Erau numai dintre oamenii pe care i-am iubit, pe care îi iubesc şi pe care am să-i iubesc mereu, aşa cum poţi iubi doar pe Cineva – întotdeauna. Pot spune chiar şi de ce întotdeauna – pentru că erau părinţii mei, Paraschiva şi Nicolae Moraru, erau surorile mele Alexandra şi Nadea, era fratele meu Culiţă, erau cumnaţii mei Vasile Casian şi Costică Artimencu, era unchiul Gheorghe, unicul frate pe care l-a avut Mămuca, era nenea Haralambie Culicovschi, era moş Pavel Moraru, erau nănuţu Gheorghe şi nănuţa Lenţa, era badea Vasilică Deniţă, era badea Gheorghiţă Lungu, erau moş Ion Munteanu şi mama Irina. Da, i-am văzut cum vin, cum se apropie, porniţi din Coştangalia şi Suhat, de pe valea Suhatului” (p. 3). Se creează impresia că Haralambie Moraru aluziv îi şopteşte cititorului că Lumea personajelor sale este una deosebită şi este rodul existenţei umane: „Cum veneau şi mai veneau, mi s-a părut că au tare mult în comun cu Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, cu mitropolitul Gurie Crosu, cu moş Ion Codreanu şi Constantin Stere, cu Nicolae Titulescu, marele ministru de Externe şi marele diplomat al României, cu mareşalul Ion Antonescu, în clipa când a dat ordin Armatei Române să treacă Prutul, cu preşedintele Traian Băsescu, în clipele înălţătoare când se uita peste sârma ghimpată să vadă Basarabia” (p. 5). Aceşti oameni atât de simpli, atât de sinceri apar în romanul lui Haralambie Moraru înconjuraţi de simpatia autorului, în postura lor de reprezentanţi ai bunului-simţ, ai elanurilor vii şi generoase.
Dar sub aura de poezie în proză un ochi atent ar putea descoperi o tristă poveste de viaţă… Este vorba despre nişte drame necunoscute nouă, disimilate acestea au menirea să sugereze ideea unui inevitabil fond tragic al existenţei, o incomunicabilitate funciară în durere ca şi în, atât de problematica, bucurie. Poate tocmai pentru că fericirea se împacă atât de greu cu amintirea durerilor, suntem uneori dispuşi să uităm suferinţele, duşmanii…
Vitalie Răileanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
