În rugby, este vorba de cucerirea teritoriului. Două armate stau față în față, clar delimitate de linia balonului, și-și dispută fiecare palmă de pămînt. Pentru a înainta, trebuie să lupți: nu există subterfugiul pasei lungi în adâncime date cu brațul. Spațiul de cucerit nu este un cerc sau un dreptunghi închis care trebuie străpuns de la distanță, ci ditamai terenul unde trebuie să așezi balonul așa cum plantezi o sămânță.
Dar ce greu e să ajungi acolo! În încârligarea aceea de brațe și de trunchiuri, în care și camera de luat vederi intră laparoscopic, numai la reluări, totul este construit pentru luptă. Chiar și faptul că intervenția medicului se consumă pe teren, fără întreruperea meciului, exact asta arată: că accidentarea este un fapt minor, fără importanță în economia luptei.
Iar tot ce rezultă din această încleștare, la capătul unui tumult de trupuri izbite, poartă un nume lipsit de pretenții și de orice formă de emfază: încercare. Cel care a înscris se cheamă că a reușit să încerce; cel care duce mai departe efortul colectiv se cheamă că transformă.
După cum funcția creează organul, structura unui sport modelează sportivul și chiar publicul acelei discipline. Mulți întreabă: „Ce aveți cu tricolorii, care s-au calificat la Euro, în timp ce rugbiștii au pierdut trei meciuri din patru la un turneu final de CM?”. Cu tot respectul, chiar modul în care sunt puse aceste întrebări și probleme reprezintă cel mai bun răspuns. Nimeni nu le reproșează fotbaliștilor rezultatele obținute, ci modul în care luptă pe teren. În sport, scorul e doar o consecință: măsoară numai modul în care te raportezi, într-un anumit moment și context, la un altul. Ceea ce contează cu adevărat e însă cum te raportezi la tine însuți. Performanța nu înseamnă în primul rând să învingi, ci să oferi cea mai bună versiune a ta pe terenul de sport. Poți pierde cu 32-22 în fața Italiei și presa din țara care a dat lumii ambele discipline să observe admirativ că „pur și simplu, acești români nu știu să se dea bătuți”, după cum poți să fii pe locul 7 în lume la fotbal fără să joci prea mult fotbal.
În rugby, „cum” este esențial, nu „cât”. Dacă ar exista un proiect de țară traductibil prin sport, așa ar trebui să arate: să-i strângi laolaltă pe cei mai importanți cincisprezece oameni din România, cu sarcina de-a duce un balon de rugby în terenul de țintă advers. După câteva meciuri, am avea deja o elită care să știe ce este leadership-ul – ați văzut importanța subtilă a unui căpitan în rugby? -, asumarea, sacrificiul, munca de echipă – chiar dacă jucătorii vin de la formații concurente -, oameni care să strângă din dinți, să facă tot ce pot face, vorbind cât mai puțin. Nu veți vedea sesiuni de scuze și de scoatere în evidență ale realizărilor personale, nici declarații ca „prin această victorie, am vrut să le dăm o palmă celor care ne-au criticat”.
Pentru că rugbyul este un cod, iar fotbalul un joc. De aceea, să compari bărbații cu băieții este cumva nedrept față de ambele categorii. E ca și cum te-ai aștepta ca puieții să lase umbră ca niște stejari.
Andrei Georgescu
Sursa: http://adriangeorgescu.ro/
